Asta e culmea!… culmea!… strigă d. Lefter, ştergându-şi fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile… Nu e şi nu e!…
- Femeie, trebuie să fie-n casă… Dracu n-a venit să le ia!…
Dar ce au pierdut? ce caută?
Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câştigat.
Însă oricine mă poate întreba:
- Bine, dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de câştig?
- E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut… Şi a făcut învoială, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului.
Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:
- Ţi-ai găsit! eu şi noroc!
Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:
- De unde ştii dumneata norocul meu?
Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.
A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârşit amândouă în aceeaşi zi. La prima (Lotăria “Societăţii pentru fundarea unei Universităţi Române în Dobrogea, la Constanţa”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua (Lotăria “Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la Bucureşti”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520.
D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:
“Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună şi, vorbind din ce în ce mai tare, ca şi cum d. Lefter ar fi surd:
- Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?… se poate să fii aşa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?
- Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţilerie… De ce?
- Leftere!… nu ştii nimica?
- Ce!
- Ieri s-a tras lotăriile noastre!
- Ei?
- Am câştigat!
- Nu mă-nnebuni!… Cât?
- La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! Şi căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie.
Cititorul a înţeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soţii Popescu.
D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un congediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Aşa şi e; e bolnav.
După o muncă zadarnică de atâta vreme, dupa ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când aşa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit câteva ore ş-a adormit. Femeia a şezut şi ea pe un scaun că nu mai putea de picioare şi de mijloc – se-nţelege de atâta alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas şi de odată, se scoală drept, cu faţa luminată de raza adevărului…
- Ştiu unde sunt! acuma ştiu!… uf!… le-am găsit.
- Unde?
- În jacheta mea a cenuşie de vară… Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Ţiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru… Acolo, sunt!… sigur!… Adu-mi jacheta!
Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea…
- Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.
- A cenuşie.
- Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi cum ar fi simţit un junghi grozav.
- Ce?
- Am… dat-o.
- Ce-ai dat?
- Jacheta!
- Care jachetă?
- A cenuşie!
- Cui?
- N-ai spus tu că n-o mai porţi?
- Cui? cui ai dat-o, nenorocito!
- La o chivuţă.
- Pentru ce?
- Pe farfurii.
- Când?
- Alaltăieri…
- Alaltăieri!… fără s-o cauţi pân buzunare!
- Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.
- Taci! strigă crunt d. Lefter… Pe câte farfurii ai dat-o?
- Pe zece… Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai ştie ce spune.
- Unde sunt farfuriile?… Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! porunceşte straşnic d. Lefter.
Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce şi le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună – porţălan.
- Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.
Şi, pac! trânteşte una jos… ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea.
- Leftere!
- Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului!
Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăveşte pe toate d. Popescu îşi scoate batista, îşi şterge sudoarea frunţii şi se aşează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de faţă-n picioare:
- La care chivuţă? o ştii?
- La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căinţă.
- Ştii unde se află această chivuţă?
- Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.
- Destul, nenorocito!
Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câştigului – se-nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul ştie unde stă chivuţa Ţâca.
Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în apropierea unei cocioabe de pământ, care şade singuratică pe un peş, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenţi, pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ş-apoi trece, urmat de d. căpitan şi de d. Popescu, să bată la uşe… O fetică zdrenţuită vine să deschiză. În săliţa luminată de pălpăiala a câţiva tăciuni de pe vatră, miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă bătrână pregăteşte de cină. Ţoţi trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-şi mâna la nas.
- Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.
- Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.
- Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s-o aşteptăm. Fata stă la-ndoială.
- Haide! se răsteşte d. Turtureanu… şi toţi trei intră, împingând pe fată-nainte.
- Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.
- Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca…
- Lipseşte ceva dintr-o casă… ştie ea ce lipseşte, adaogă d. Lefter.
- Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Ţâca obiceiul… La toate casele boiereşti o cunoaşte pe Ţâca… la toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca…
- Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ş-aprinde! cât vrei să mă ţii în picioare?
- Iac-aprinz… Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Ţâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Ţâca… Poate, altă chivuţă…
Şi zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ş-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel-de-fel de mărfuri de farfurărie şi sticlărie…
La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede şi-ncepe să scotocească luând şi examinând pe rând bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut şi ele o clipă, nouă, neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenuşie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.
Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:
- Unde mi-e jacheta?
- Care jachetă?
- Jacheta a cenuşie…
- Care jachetă cenuşie?
- Jacheta cu biletele…
- Care belete, boiarule?
- Te faci că nu ştii, gaşperiţă!
- Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!
- Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.
- Dacă spui ai bacşiş bun, adaogă d. căpitan Pandele.
- Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu ştie… auzi colo! ce sa spuie?
- Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât colo în săliţă.
Baba îşi face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiţă.
- Să n-aibă parte!… dă să zică Ţâca.
- Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienţii numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu?
- Ba, am fost.
- Atunci, de ce minţi?
- Ba, nu minţ, boiarule; am fost. Ei?
- Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche şi altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenuşie?
- Ba, mi-a dat.
- Atunci, de ce minţi?
- Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă.
- Taci tu!… Unde e jacheta?
- E pa mine… o port pa dedesubt.
- Ca să nu te prinz!
- Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borţoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi ţâne cald la pântece şi la şale.
- Dezbracă-te, porunceşte d. Lefter.
- Iaca…
Şi Ţâca începe a-şi lepăda ţoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuţa se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca scoate şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptuşală, nimic şi iar nimic.
- Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-n-cleştaţi d. Lefter, pe când ceilalţi doi o strâng de aproape într-un colţ.
- Care belete? zbiară şi chivuţa ca o nebună ş-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliţă în ţigăneşte: “Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”
- Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter.
- Hauleu! începu să se bocească baba şi copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!
- Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor!
Şi-i trage Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter şi cu gravitate:
- Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secţie. Apoi iese-n uşă, dă un ţignal; sergenţii răsar ca din pământ, şi haide! le-au pornit pe nemâncate…
Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu ştiau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter şi căpitanului:
- Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Ţâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziţie; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu ştii dumneata? Astăzi nu mai poţi conta pe inferiori… şi nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute… Dar îţi spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce pofteşti… Să vezi când ţi-o mai trece niţel asta… cum să zic? amorul-propriu, – aşa e tot omul la început când îi vine o surpriză de aşa un câştig – să vezi, ai să dai peste ele acasă.
D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.
- Ia, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la secret… Să vezi cum scot biletele…
Şi zicând aceasta, se uită cruciş, fioros şi scrâşneşte din dinţi. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucţiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experienţe în serviciul siguranţei publice. Aşa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbaţii. Dintre bărbaţi, bulgarii întrec pe toţi la răbdare; mai puţin ca toţi rabdă ţiganii şi ţigancele mai puţin de cât toate: cum le strângi puţin în corset, “stai că spui, mânca-te-aş!”
De aceea le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!… dar nu-i vine să crează.
Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citeşte gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie şi trece pe lângă masa lor către fund. Este şeful său de la minister, un tip foarte posomorât şi din cale afară aspru. D. Lefter se scoală şi salută; şeful d-abia moţăie din cap şi se aşează la o masă puţin mai departe.
- Uite, zice d. căpitan şi arată şi celorlalţi gazeta care scrie:
“Precum se ştie, cele două mari loterii s-au tras zilel trecute. Numerile care au câştigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384 – la Bucureşti-Astronomie, 109.520.
Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai numerilor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câştigătorii, amintim că, după şase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câştig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăţilor respective.”
Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de “mustrare – adică: “Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi berăriile… Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziţia finală din notiţa gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:
- Hahaha! să ştii nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen… îmi cunosc eu norocul!… Hahaha!
Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârşit şi el să izbucnească… Imputări amare de neglijenţă, de indiferenţă, de imprudenţă! Când are cineva hârtii de valoare aşa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo… Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să paţi când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ş.c.l… Şi asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând şi înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deştele pe marmura mesii.
Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul său de bere, se scoală şi, trecând spre uşă pe lângă masă, zice:
- Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puţin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.
- Am fost bolnav, domnule şef.
- Mofturi!…
- Parol, domnule şef; mâine viu negreşit.
- Te rog! zise scurt şi apăsat şeful şi plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la ceas… Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.
- Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe hoaţă! D. Turtureanu se-nvoieşte numai după ce amicul îşi da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câştig de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele.
- Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene!
Au sosit… Nenorocire!… Inspectorul trecuse pe la secţie adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, şi liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.
- De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar.
D. Letter atunci a-nceput să se vaite.
- Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? şaptezeci? nouăzeci? sută la sută?
Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorităţii, care e compusă din pungaşi, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu ţigancele…
- Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.
Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:
- Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine!
Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorităţii în exerciţiul funcţiunei, şi poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieşit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.
Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârşit în maidanul din strada Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuţe…
Poate… poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violenţa… şi d. Popescu bate cu sfială la uşa sărmanei locuinţe… Nici un răspuns… Mai bate odată, tot aşa de discret… Acelaşi rezultat… Să bată mai cu inimă!… Dar mai multă inima n-are… Se apropie în vârful galoşilor de ferestruică şi ascultă ce să fie înăuntru… În tăcerea dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli… Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.
D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o ţigaretă… Şezu cât şezu aşa, meditând un discurs bine simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat totdeauna o bucăţică de pâine… Ar fi păcat! şi mai la urmă, el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente şi… oneste, ş.c.l…
Deodată, se aude zgomot uşor în casă… în sfârşit, s-au deşteptat… Musafirul se scoală-n picioare, tuşeşte şi pune mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment uşa se deschide şi se arată-n prag chipul neţesălat al fetii:
- Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:
- Iar ai venit, nebunule? ţipă Ţâca.
- Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Şi, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomeneşte fleaşc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!
- Na belete!
- Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule!
Şi după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân noroi:
- Na belete! na belete!! na belete!!!
Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter destul de ostenit şi dumnealui dar repede, şi cu capul gol, de degrab ce-i era, – şi chivuţele după el:
- Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!
Pe la şeapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns… De cu seara, venise un prieten de la minister şi lăsase o scrisoare…
0 citeşte:
“Dragă Leftere,
Astăzi, când am plecat de la canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ că, dacă mâine nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire şi pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputaţi şi au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ţine Camera, canţileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreşit. Şeful e turbat rău.
Al tău fidel amic,
MITICUŢĂ”
La opt şi cinci, d. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:
- Şeful a venit?
- Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi imediat la dumnealui.
D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se opreşte:
- Ai venit, domnule?
- Da, domnule Georgescu…
- Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul şef… Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein… Şi altădată, să ştii că te dau afară! Statul nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă – uite ce prăpădit eşti! – în loc să vie la datorie… M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!
Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul şi apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre deşte jos o hârtiuţă mică îndoită. S-apleacă – o ridică — o priveşte lung — dă un ţipăt…
Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!
D. Lefter e liniştit – acea linişte a mării, care, înţelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: faţa ei este senină, fără creţ, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghiţite pe de-apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!
El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de pânză, cele două bucăţele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscenţă vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se aşează bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie:
- Domnule Ministru,
- “Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului.
- Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister.
- Binevoiţi etc.”
- “ELEUTHERIU POPESCU”.
Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:
- Domnule şef, iată dosarul Goldstein.
- Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.
- Şi mai iată, “domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, şi demisia mea.
- Bine… Las-o aici.
- Vă salut.
- Bine… Du-te.
După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.
- Mă rog, unde se încasează câştigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?
- Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cinevă să le-n-caseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător?
- Am două câştigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, şi arată de departe biletele, ţinându-le graţios între două degete.
- Sunt câştiguri mari?
- Măricele… Am amândouă câştigurile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dând să ia biletele:
- Daţi-mi voie, mă rog.
Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoieşte biletele şi întreabă:
- N-aveţi listele oficiale?
- Ba da. Iată-le.
- Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru Universitate-Constanţa.
- Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.
- Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – Bucureşti-Astronomie.
- Ba, pardon, zice bancherul… Bucureşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.
D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfârşeală, şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zâmbind şi el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:
- Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat. Şi iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi…
- Şi ce?
- … şi vice-versa.
Cum aude cuvântul vice-versa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:
- Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi! Vă-nvăţ eu minte pe d-voastră să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne-nvăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!
Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter…
Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel…
…Au trecut inulţi ani la mijloc.
Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă.
Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit, cu acea linişte a mărei, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, – dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea Universităţii – seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: “Vice-versa!… da, vice-versa!”… – cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!
Dar… fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu.
