Entry of August, 4th, 2007

ESTI ATENT, TE FERESTI, NU ESTI IN DISPOZITIA NECESARA, N-AI TIMP PT ASA CEVA, SI DINTR-O DATA TE LOVESTE (APROAPE TE DARAMA). NICI NU-SI CERE SCUZE, N-AI OBSERVAT DE UNDE A VENIT SI NICI NU STII UNDE SE DUCE. OBSERVI DOAR CE ESTI ALTFEL ACUM CA TE-A BUSIT. N-AI FOST NICIODATA PREAGATIT, SI NICI NU VEI FII. NU PREA STII CUM SA-I FACI FATA, DAR INCERCI SA NU DAI GRESI. ITI PLACE SENTIMENTUL.

A VENIT, A STAT, DAR TREBUIE SI SA PLECE. CE FACI? CUM II FACI FATA?

TE-A LOVIT INTR-O ZI, NU SI-A CERUT SCUZE, TE-A MARCAT, SI ACUM PLECA FARA NICI UN CUVANT. NU MAI ESTE NICIO CALE DE INTOARCERE.

A PLECAT. ACUM STAI. ESTI DARAMAT. ASTEPTI. POATE VA VENI DIN NOU. ACUM SAU MAI TARZIU, TOT VA VENI.

S-A INTAMPLAT DIN NOU. IAR TE-A LOVIT. ACUM PARCA STII CUM SA TRATEZI TOATA CHESTIA ASTA. AI MAI MULTA EXPERIENTA. SPERI CA NU SE VA TERMINA LA FEL.

“SPERANTA MOARE ULTIMA”, ITI TOT REPETI. ACUM NU MAI PLEACA ASA DE REPEDE. STA MAI MULT.

DAR PANA CAND?

PT CAT TIMP?

NU STII SI NICI NU VREI SA AFLI. TOT CE CONTEAZA ESTE CLIPA PREZENTA.

MAINE NU EXISTA, IERI A FOST FRUMOS.

SPERI LA MAI MULT DE DATA ASTA.

SPERI IN CONTINUARE!

 

[12 Nov 2009]

Pentru tine, cel ce eşti atât de precaut: îmi vei da replica “Mai bine previi decât să tratezi.”, iar eu îţi spun că nu merge întotdeauna aşa. Lucrurile nu ies aşa cum sunt plănuite, de aceea viaţa este mai interesantă. Chestia aia care o face să fie picantă. Nu te poţi feri mereu. Mai trebuie şi să-ţi înfrunţi demonii. Ce nu te omoară, te face mai puternic. Nu-ţi mai fie frică, lasă-te purtat de val şi vei vedea că poate fi plăcut sentimentul.

Pentru tine, cel ce întrebi

M-ai întrebat de ce nu mai scriu aşa cum o făceam înainte. Iar eu îţi spun: pentru că nu mai pot; ce mă inspira atunci s-a rătăcit în neant.

M-ai întrebat dacă mai citesc. Da, citesc; nu am renunţaţ la cărţi şi nici la micile delicii după net.

M-ai întrebat de ce mi-e frică. Pentru că nu mai am plasa de siguranţă.

M-ai întrebat dacă am iubit cu adevărat. Mie aşa îmi place să cred, că am iubit cu adevărat.

M-ai întrebat de ce nu am fost mai tare. Eu zic că am fost cât de tare am putut.

M-ai întrebat de ce nu mai merg cu fruntea sus. O fac, însă sunt precaută şi visătoare în lumea mea.

M-ai întrebat ce mai fac. Visez în culori ziua ce va veni.

***

Te-am întrebat dacă mai mă citeşti. Nu mi-ai răspuns.

Te-am întrebat ce mai faci. Supravieţuieşti, mi-ai zis.

Te-am întrebat dacă ai iubit. De două ori; cu trup şi suflet, mi-ai şoptit.

Te-am întrebat dacă mai vrei. Mi-ai spus că nu.

Te întreb dacă într-o bună zi se va putea.

***

Suntem aproape doi necunoscuţi care se mai gândesc unul la celălalt din când în când. Fiecare merge acum pe drumul lui. Poate drumurile ni se vor intersecta la un moment dat.

Este o poveste ce merită spusă şi muritorilor de rând. Soarele şi Luna.

***

Apa trece, pietrele rămân

“Apa trece, pietrele rămân.”

Mi s-a spus că orice lasă urme în final.

Şi tind să-i dau dreptate.

Însă ce se întâmplă cu acele urme? Că nu pot rămâne mereu atât de “proaspete”. Se mai netezesc, se umplu de “pământ”?

Sau doar sunt înlocuite de altele şi ele sunt uitate?!

S-a întâmplat.

A fost frumos.

S-a terminat.

Şi asta încă acum ceva vreme.

Dar… urmele încă nu au fost acoperite de altele.

Aştept. Sper. Visez?

În definitiv, urmele vor fi acoperite.

Pietrele vor rămâne, dar vor fi spălate de apa rece şi limpede de munte.

Ascuţite sau netede, pline de muşchi sau curate… voi păşi cu atenţie pe ele.

Apa va curge mereu şi va aduce cu ea un suflu nou şi răcoros asupra ideilor şi perspectivelor.

Mometan sunt în vacanţă, stau pe malul apei în iarbă la umbra salciei şi pescuiesc.

Cine ştie ce-mi cade în plasă

Maya

Jocul Mayei este destul de periculos pentru cei neiniţiaţi.

Îi place să se lase în voia Mayei, să se joace cu ea. Nu e nimic care să-i stea în cale atunci când este pe tărâmul ei. Visează la ceva suprem. Îi este greu să creadă că va reuşi vreodată să atingă acea stare. Însă visează. Cu ochii deschişi chiar. Are ceva pe suflet şi nu ştie cum să zică şi cui. Cine ar mai asculta acum ce are de zis când este încă pe tărâmul Mayei? Simte ceva ce nu ar trebui. Ştie că este doar o illuzie dar totuşi îi acordă atenţie. Speră astfel să scape din capcana lumii reale. Din propria capcană, mai bine spus. Nu e bine, trebuie să se trezească şi să accepte realitatea. Realitatea este că nu poate avea ce-şi doreşte, ce crede că îşi doreşte. Trebuie să părăsească tărâmul Mayei până nu este prea târziu. Totul are o limită până la urmă.

Cică doar două lucruri sunt infinite: prostia umană şi universul.

Momente

Sunt momente când adorm cu tine în gând. Am uneori impresia că te cunosc, că ţi-am văzut acea parte a sufletului care te face uman şi că semeni cu mine într-un fel. Apoi mă trezesc în  mijlocul nopţii speriată de sentimentul că nu ştiu cine eşti. Nu te înţeleg mereu. Mă înfricoşează asta. Ai mai multe feţe decât mine. Şi toate adunate la un loc te definesc. Doar că eu nu le văd pe toate de-o dată. Le văd pe rând şi asta mă determină să mi te imaginez cum vreau eu. Am realizat iar cât de diferiţi suntem unul faţă de celălalt. Nu avem mai nimic în comun. Nu sunt cum îţi doreşti, nu eşti cum te văd. Deşi te-am ţinut în braţe ştiu că nu voi mai putea face asta niciodată. Şi mă doare. Nu ar trebui. Te simt aproape. Mi-aş dori să mai am o şansă. Cu cât îmi aduc mai mult aminte cu atât te vreau iar. Oare de ce simt asta? Dar ştiu că nu sunt femeia pe care o doreşti. Nu sunt genul tău şi nici tu al meu. Este ciudat. Sper că este doar un moment de pierdere al meu şi că va trece. Oricum, nu am ce face. Suntem precum Soarele şi Luna. Vei rămâne întotdeauna în sufletul meu.

Eternal Sunshine in my heart

Inima îmi bate nebuneşte. Simt că-mi iese din piept. Nu am mai simţit asta de ceva timp. Ciudat, dar această senzaţie nu-mi este provocată de prezenţa unei alte persoane ci de vremea de afară. O zi perfectă. De fapt, un moment din zi absolut perfect. Plouă cu soare. Iar curcubeul este acolo.  Parcă ar fi o zi de vară. Acel sentiment de bucurie îmi umple sufletul. Din păcate nu ţine mult. Norii au acoperit soarele. Ca orice clipă bună din viaţă ea este prea scurtă pentru a rezista. Este efemeră. Regret că a ţinut atât de puţin dar am simţit totul. Însă îmi va rămâne mereu în suflet. Nu voi uita niciodată acest spectacol dat de natură astăzi. Îi voi rămâne datoare pentru că mi-a redat speranţa. Sper ca următoarea cursă nebună facută de inima mea să fie datorită cuiva special.

Searching…

Nu-mi mai place de mine, nici nu cred că mi-a plăcut vreodată sincer. Vreau să trec peste această etapă plictisitoare. Unii ar spune că e “apogeul” vieţii, când faci ce vrei, când încă mai eşti liber, nu-ţi bat responsabilităţile la uşă. Eu una nu mai am răbdarea necesară. Vreau ceva concret. Simt că mă prăbuşesc în aşteptarea vieţii. Stau acum şi mă gândesc la ce voi deveni. Surprinzător, dar nu văd nimic. Totul pare atât de departe de mine, încât nici nu mă pot gândi măcăr la ce urmează. Nu mai pot scrie poveşti, mi-am pierdut cuvântul. S-a amestecat cu celelalte şi acum nu mai este unic. Chiar nu ştiu ce trebuie să fac mai departe. Care-mi este rostul pe aici. Să termin şi să devin ceva. Acum ar trebui să mă duc şi să-mi “trăiesc” viaţa. Stupoare! Nu am pe nimeni lângă mine, singura mea prietenă din liceu… nici nu mai suntem atât de apropiate. Ne-am despărţit, este o prăpastie între noi. Mi-a fost alături de mine şi încă-mi mai ascultă aberaţiile. Îi sunt veşnic recunoscătoare. Însă sufletul meu râvneşte la altceva. Vrea mai mult. Mi-a fost mai arătată  acum ceva vreme o altă cale, una pe care nu am fost singură deşi eram. Nu mai pot merge pe ea. Vreau ceva şi nu ştiu ce. Nu-mi găsesc locul. Mă învârt ca o felină în cuşcă. Nu mai mă pot preface că totul e bine.

Oare sunt suficient de puternică?

De câte ori mai trebuie…?

De câte ori mai trebuie să visez sfârşitul lumii? Am visat de prea multe ori sfârşitul lumii. Nu mai suport. Îmi dă lumea peste cap. Trăiesc fiecare moment, fiecare scenariu. Fug ca să-mi salvez viaţa, fug din faţa calamităţilor, din faţa atacurilor. Mă trezesc transpirată în miez de noapte şi nu mai ştiu ce să cred, dacă a fost doar un vis sau chiar a fost realitatea. Nu au o finalitate exactă, ştiu doar că eu mă lupt pt viaţa mea şi reuşesc să scap din momentul critic. Mai departe nu ştiu ce se întamplă, dacă reuşesc să-mi salvez şi cunoscuţi. Însă, în majoritatea viselor, mă zbat şi pt ei. Întotdeauna ştiu că mai e cineva cu mine. Cine e, nu ştiu. Pot doar bănui. Păcat că nu vine şi în viaţa reală să-mi dea acele ponturi pt a fugi la timp. Sau poate că mi le dă, dar sunt prea oarbă şi surdă, furată de piesaj pt a le intercepta la timp. Toate astea mi-au dat de gândit. Cine sunt eu până la urmă? Care este finalitatea mea? Sincer, chiar nu ştiu. Încă mai lucrez la asta, încă sunt în dilemă. Ştiu până acum că mă fac uşor de râs, că vorbeşte gura fără mine, că sunt o răsfăţată, că-mi place ca totul să iasă conform planurilor mele iar când nu se întâmplă acest lucru mă comport precum un copil. Încă nu sunt destul de matură, mai privesc unele lucrurie nu cu destulă maturitate pe cum ar trebui. Sunt egoistă, deşi mai am şi scăpările mele când ajut lumea. Am mustrări de conştiinţă exact când nu trebuie. Sunt mai ruşinoasă, uneori prea politicoasă şi cu bun-simţ, mă mulţumesc cu ce am. Nu lupt pt mai mult, las mai degraba pe alţii să lupte pt mine, iar eu lupt pt alţii. Îmi plac pisicile, îmi place Egiptul, îmi fac planuri şi visuri pe care ştiu că nu le voi urma şi că nu voi face mare lucru ca să se îndeplinească. Am dorinţe ascunse. Vorbesc prea mult şi irit sau stresez lumea. Vocea, nu ştiu cât de plăcută e, dar la corp mai am de lucrat. Îmi place să fiu fidelă unui lucru, ritual, obicei. Îmi place rutina deşi o urăsc. Poate că nu sunt atât de complicată pe cât mă cred. Îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar prin acest blog asta fac, dar când sunt efectiv în centrul atenţiei dau înapoi. Poate că sunt şi faţarnică, nu neg asta. Am mers şi pe interese (iar când zic interese nu mă refer la cele materiale), dar foarte rar. Iubesc unele lucruri şi urăsc altele. Este un haos în gândirea mea dar poate fi şi ordine în ea. Nu ştiu. Poate mă cred one drama queen, poate că şi sunt. Judec oamenii. Îmi fac prejudecăţi dar le dau uşor la o parte atunci când trebuie. Pot sufoca persoanele iubite cu grija mea. Îmi fac griji nemotivat. Sufăr şi mă bucur alături de ei. Vreau să fiu iubită/plăcută.  Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Doar ghicesc însă sunt prea leneşă şi aştept totul pe tavă. Consider că nu merit prietenia unora, dar tânjesc după ea. Îmi iubesc prietenii, dar fac teribila greşeală să cred că ei îmi pot înghiţi toate tâmpeniile pe care le debitez. Aş merge până la capătul pământului pt persoanele dragi. Acord încredere oamenilor prea uşor, şi uneori mă ard.  Rănesc fără să vreau, o fac din prostie. Căci, atunci când rănesc cu bună-ştiinţă, e altfel, e calculată. Când rănesc inconştient nu mai ştiu cum să mă dau peste cap ca să reintru în graţiile celui rănit. Pot fi rănită foarte uşor. Un prieten mi-a spus acum ceva vreme că cel mai tare doare cuvântul. Am aflat şi eu pe pielea mea. Fac greşeli banale şi nu învăţ mereu din ele. Am momente când gândesc pozitiv, alteori negativ. Am avut şi gânduri negre, poate prea negre din păcate. Dar au zburat departe. Sunt mai sensibilă, vreau să fiu mai emotivă. Am senzaţia că pot cunoaşte o persoană doar dacă mă uit la aspectul ei, că o simt.  Sunt mai multe de spus, poate că am menţionat doar jumate din defectele sau avantajele mele. Asta sunt sau încerc să aflu cine sunt. În final sunt doar o muritoare ce păşeşte pe acest pământ cu umbra în spatele ei şi cu speranţa în suflet că va face ce este bine pt ea şi pt ceilalţi.

Fuge mâncând norii…

Aleargă de parcă nu ar exista mâine.

Caută ceva ce nu poate avea şi conştientizează asta dar…. asta nu-l opreşte.

Vrea o aventură ca să simtă că nu a făcut totul în van.

Nevoia de confimare o poate primi doar dacă îşi recunoaşte greşelile şi le acceptă, dar mai ales dacă învaţă din ele.

Nimic nu mai are logică pentru clepsidra în care nisipul nu se mai opreşte şi curge….

Chiar dacă ar vrea nu se poate opri. Însă nici nu s-a gândit la această variantă, nici nu exită pentru el ideea de abandon.

Şi-a abandonat prea multe idei şi acum vrea să recupereze.

Este timpul lui.

Nu mai are voie să aibă grijă de ceilalţi.

Fuge pe nori pentru a prinde ultima rază a soarelui şi prima rază a lunii.

Cu ele va prinde aripi.

Fluturii ce-i şoptesc la ureche sunt prietenii lui.

Acum că are tot ce-i trebuie poate pleca în aventura vieţii lui.

În căutarea timpului pierdut pentru a-l înlocui cu cel viitor.

Cerul îi dă energia necesară, iar aştrii îi arată drumul.

Totul este pregătit.

Sfârşitul este aproape.

Îl aştepată cu braţele deschise.

Transformarea a avut loc.

Este acum unul dintre ei.

Un nor alb şi pur.

Imaginaţia, bate-o vina

Am o imaginaţie bogată când vine vorba de situaţii şi oameni. Când cineva cunoscut nu dă semne de viaţă când trebuie îmi imaginez tot ce-i mai rău posibil fiindcă ştiu (într-un colţ îndepărtat al minţii) că este bine într-un final. Îmi place, se pare, să mă torturez sufleteşte. Mă folosesc de imaginaţie pentru a mă proteja de unele chestii urâte, este un fel de “plasă de siguranţă”. Din păcate m-a băgat şi în situaţii mai ciudate (jenante). Când ‘visez’ cu ochii deschişi ştiu că nu o să se întâmple niciodată iar când sunt pusă în faţa faptului ce poate deveni realitate mă sperii. Şi atunci mă critic singură că am lăsat situaţia să meargă prea departe. Dar apoi mă gândesc “de ce să nu profit de ceea ce este?”. O singură viaţă avem şi din moment ce mi-am imaginat respectiva situaţie înseamnă că o parte din mine a vrut să devină realitate.

Imaginaţia se împleteşte cu realitatea la orice pas al vieţii. Dacă nu deţii această “putere” …, well poţi avea probleme.

Să mă refugiez în lumea mea este o specialitate şi o armă de apărare împotriva celor mai puţin plăcute lucruri. A fost o prostie din partea mea ca să-mi fac o plasă de siguranţă dar aveam nevoie ca să trec peste altă etapă din viaţă. Plasele de siguranţă le fac fiindcă ştiu că sunt doar ficţiune şi nu devin realitate.

Acum… cred că am lăsat licuricii din mintea mea să-şi facă prea mult de cap şi mi-e frică să n-o fi dat-o în bară.

Nu regret. Doar că, nu-mi place că n-am curajul să spun lucrurilor pe nume. Nu vreau să mă fac de ruşine, să rănesc.

Trăiesc în lumea mea şi puţină lume are acces sau mă poate înţelege. Sunt doar un copil minunat… )

Multe posturi după acest blog intră în categoria “plase de siguranţă”.

“Plecată cu pluta pe marea apă din mica baltă, iar pe plută stau coţată în plop şi mănânc mere meditând asupra nemurii sufletului.” )

Imaginaţia mă scoate din belele dar mă şi bagă în ele.

That’s me!