De câte ori mai trebuie să visez sfârşitul lumii? Am visat de prea multe ori sfârşitul lumii. Nu mai suport. Îmi dă lumea peste cap. Trăiesc fiecare moment, fiecare scenariu. Fug ca să-mi salvez viaţa, fug din faţa calamităţilor, din faţa atacurilor. Mă trezesc transpirată în miez de noapte şi nu mai ştiu ce să cred, dacă a fost doar un vis sau chiar a fost realitatea. Nu au o finalitate exactă, ştiu doar că eu mă lupt pt viaţa mea şi reuşesc să scap din momentul critic. Mai departe nu ştiu ce se întamplă, dacă reuşesc să-mi salvez şi cunoscuţi. Însă, în majoritatea viselor, mă zbat şi pt ei. Întotdeauna ştiu că mai e cineva cu mine. Cine e, nu ştiu. Pot doar bănui. Păcat că nu vine şi în viaţa reală să-mi dea acele ponturi pt a fugi la timp. Sau poate că mi le dă, dar sunt prea oarbă şi surdă, furată de piesaj pt a le intercepta la timp. Toate astea mi-au dat de gândit. Cine sunt eu până la urmă? Care este finalitatea mea? Sincer, chiar nu ştiu. Încă mai lucrez la asta, încă sunt în dilemă. Ştiu până acum că mă fac uşor de râs, că vorbeşte gura fără mine, că sunt o răsfăţată, că-mi place ca totul să iasă conform planurilor mele iar când nu se întâmplă acest lucru mă comport precum un copil. Încă nu sunt destul de matură, mai privesc unele lucrurie nu cu destulă maturitate pe cum ar trebui. Sunt egoistă, deşi mai am şi scăpările mele când ajut lumea. Am mustrări de conştiinţă exact când nu trebuie. Sunt mai ruşinoasă, uneori prea politicoasă şi cu bun-simţ, mă mulţumesc cu ce am. Nu lupt pt mai mult, las mai degraba pe alţii să lupte pt mine, iar eu lupt pt alţii. Îmi plac pisicile, îmi place Egiptul, îmi fac planuri şi visuri pe care ştiu că nu le voi urma şi că nu voi face mare lucru ca să se îndeplinească. Am dorinţe ascunse. Vorbesc prea mult şi irit sau stresez lumea. Vocea, nu ştiu cât de plăcută e, dar la corp mai am de lucrat. Îmi place să fiu fidelă unui lucru, ritual, obicei. Îmi place rutina deşi o urăsc. Poate că nu sunt atât de complicată pe cât mă cred. Îmi place să fiu în centrul atenţiei, iar prin acest blog asta fac, dar când sunt efectiv în centrul atenţiei dau înapoi. Poate că sunt şi faţarnică, nu neg asta. Am mers şi pe interese (iar când zic interese nu mă refer la cele materiale), dar foarte rar. Iubesc unele lucruri şi urăsc altele. Este un haos în gândirea mea dar poate fi şi ordine în ea. Nu ştiu. Poate mă cred one drama queen, poate că şi sunt. Judec oamenii. Îmi fac prejudecăţi dar le dau uşor la o parte atunci când trebuie. Pot sufoca persoanele iubite cu grija mea. Îmi fac griji nemotivat. Sufăr şi mă bucur alături de ei. Vreau să fiu iubită/plăcută.  Nu ştiu ce-mi rezervă viitorul. Doar ghicesc însă sunt prea leneşă şi aştept totul pe tavă. Consider că nu merit prietenia unora, dar tânjesc după ea. Îmi iubesc prietenii, dar fac teribila greşeală să cred că ei îmi pot înghiţi toate tâmpeniile pe care le debitez. Aş merge până la capătul pământului pt persoanele dragi. Acord încredere oamenilor prea uşor, şi uneori mă ard.  Rănesc fără să vreau, o fac din prostie. Căci, atunci când rănesc cu bună-ştiinţă, e altfel, e calculată. Când rănesc inconştient nu mai ştiu cum să mă dau peste cap ca să reintru în graţiile celui rănit. Pot fi rănită foarte uşor. Un prieten mi-a spus acum ceva vreme că cel mai tare doare cuvântul. Am aflat şi eu pe pielea mea. Fac greşeli banale şi nu învăţ mereu din ele. Am momente când gândesc pozitiv, alteori negativ. Am avut şi gânduri negre, poate prea negre din păcate. Dar au zburat departe. Sunt mai sensibilă, vreau să fiu mai emotivă. Am senzaţia că pot cunoaşte o persoană doar dacă mă uit la aspectul ei, că o simt.  Sunt mai multe de spus, poate că am menţionat doar jumate din defectele sau avantajele mele. Asta sunt sau încerc să aflu cine sunt. În final sunt doar o muritoare ce păşeşte pe acest pământ cu umbra în spatele ei şi cu speranţa în suflet că va face ce este bine pt ea şi pt ceilalţi.

Anunțuri