Nu-mi mai place de mine, nici nu cred că mi-a plăcut vreodată sincer. Vreau să trec peste această etapă plictisitoare. Unii ar spune că e „apogeul” vieţii, când faci ce vrei, când încă mai eşti liber, nu-ţi bat responsabilităţile la uşă. Eu una nu mai am răbdarea necesară. Vreau ceva concret. Simt că mă prăbuşesc în aşteptarea vieţii. Stau acum şi mă gândesc la ce voi deveni. Surprinzător, dar nu văd nimic. Totul pare atât de departe de mine, încât nici nu mă pot gândi măcăr la ce urmează. Nu mai pot scrie poveşti, mi-am pierdut cuvântul. S-a amestecat cu celelalte şi acum nu mai este unic. Chiar nu ştiu ce trebuie să fac mai departe. Care-mi este rostul pe aici. Să termin şi să devin ceva. Acum ar trebui să mă duc şi să-mi „trăiesc” viaţa. Stupoare! Nu am pe nimeni lângă mine, singura mea prietenă din liceu… nici nu mai suntem atât de apropiate. Ne-am despărţit, este o prăpastie între noi. Mi-a fost alături de mine şi încă-mi mai ascultă aberaţiile. Îi sunt veşnic recunoscătoare. Însă sufletul meu râvneşte la altceva. Vrea mai mult. Mi-a fost mai arătată  acum ceva vreme o altă cale, una pe care nu am fost singură deşi eram. Nu mai pot merge pe ea. Vreau ceva şi nu ştiu ce. Nu-mi găsesc locul. Mă învârt ca o felină în cuşcă. Nu mai mă pot preface că totul e bine.

Oare sunt suficient de puternică?

Anunțuri