Realitatea majorităţii se mai intersectează din când în când cu a mea. Şi atunci realizez. Realizez că sunt singură. Că nimănui nu-i este dor de mine. Şi atunci stau. Stau şi mă uit pe geam. Privesc cum toate trec şi eu rămân la fel. Nimeni nu mă bagă în seamă. Aş putea fi şi moartă. Acel „cineva” nu e încă în orizontul meu. Şi asta mă doare. Mă epuizează de puteri. Aşa că încep să strez oamenii, cunoştinţele. Să le dădăcesc fără rost. O dată ce am gustat nectarul dulce al zeilor îmi este greu să stau singură printre muritori.

Anunțuri