A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:

– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?… Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?… Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!

Da Dumnezeu – nu prea avea chef de vorbă în ziua aia – zice răstit:

– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră…

– Doamne…

– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?

– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.

– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!… Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?… Cum sunt proşti?… eu nu-i văz proşti!

– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o – adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc – cu istoria, de… când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale…

– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte – ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?

– Ei care istorie?… cu ăi doi tâlhari… la mijloc… pe Golgota, de…

– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba… Tu… ai mai fost p-acolo, pe la ei?

– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las… Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?… De când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap.

– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe… Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul?

„Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi… să vă satur”.

Şi s-a dus… s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune… Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară.

S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii.

Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.

“Guten Abend! – Guten Abend! – Wie geht’s? wie steht’s, Herr von Gutenberg?” (Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!)

Şi… s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.

Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului – Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri… Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi… şi a născocit în sfârşit tipografia.

Pe urmă… ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i…

La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.

Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva – fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum…

Ce e? ce e?

E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele – le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:

– Iar ai venit, răule?

– Iar, Doamne.

– Ce mai veste-poveste?

– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi…”

Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.

– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.

Da Dumnezeu nu răspunse.

– Aşa e, Sfinte Petre?

Sâmpietru… Nimic.

– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!

– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.

– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit…

Aghiuţă, vesel, dă să plece.

– Stăi! und’ te duci, necuratule!

– Mă duc să-i iau.

– Cum?… Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?

Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.

Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!

[Sursa aici]

Anunțuri