Leonică era pe atunci şeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici uşor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuţi; alteori nu ţi-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea — aceasta mai ales când ieşea fresco din frizăria unde, de când intrase în slujbă, era abonat: trei sfanţi la început, apoi, de la introducerea sistemului nou monetar, patru franci pe lună, pentru: tuns la o lună o dată, frizat la zile mari şi ras de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta.

Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; faţa nici oacheşe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos şi urechile le-avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici-nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost. Cu un cuvânt o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toţi slujbaşii departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, apoi obişnuia să se îmbrace foarte galant… Gheroc negru la doi butoni; jiletcă de pichet în faţa oului de raţă, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă-naltă. În toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria şi ghetele de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei… şi altele şi altele.

Fiece cravată apoi avea agrafa ei, şi fiecare agrafă conţinea o însemnătate simbolică… O inimă de mărgean străpunsă de o săgeată lucrată în diamanţele arăta că inima lui Leonică era foarte simţitoare la loviturile lui Cupidon; două cheiţe de aur încrucişate însemnau că junele stăpâneşte secretul cu care se deschid inimile; un condei de pană zugrăvit în smalţ pe o condică de aur deschisă spunea clar: sunt registrator etc.

Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câţiva ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua Fialcowsky. Încântat de cunoştinţă, noul meu amic îmi dete un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi. Leonică se afla în dârdora căsătoriei.

Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, şi la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale şi trăsuri ca la toate nunţile, găsii curtea pustie şi uşa bisericii închisă. Gândii că m-am înşelat în privinţa datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar şi citii încă o dată invitaţia: nu mă înşelasem de loc. Ieşeam din curtea Sărindarului fără a şti ce să crez, când mă lovii piept în piept cu… Leonică în original.

— Veniseşi la nunta mea?

— Fireşte.

— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitaţie la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnişcarii era altul. — În ziua nunţii lui Leonică am lipsit din oraş. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.

— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească…

— Despre ce?

— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la ţară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îţi urez viaţă fericită şi moştenitori câţi doreşti.

— Ce cununie? ce viaţă? ce moştenitori? Gândeşti că m-am cununat?

— Am primit invitaţia…

— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Ştiam acuma bine că „broaşte destule”! Mai au trecut apoi câteva luni, nu-l mai văzusem pe Leonică… Într-o zi, trecând prin Lipscani, mă întâlnesc cu un alai de înmormântare… Douăsprezece fete, îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe cap, mergeau înainte… Era flăcău… Panglicele coşciugului le ţineau patru impiegaţi de la minister, pe cari-i cunoşteam şi între cari se afla şi prietenul care-mi recomandase odinioară pe Leonică.

Mă apropiai prin înghesuială de dânsul şi-l întrebai cine a murit:

— Leonică, îmi răspunse.

— Dumnezeu să-l ierte! zisei. Adio, Leonică… Lac să fie, că broaşte… destule!.

Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? în cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele noastre comunicări spiritiste.

[Nuvelă pesimistă, 1893. Sursa aici.]

Anunțuri