Category: Bitchy life


Stăteam şi mă uitam peste nişte postări mai vechi şi am observat că nu mi-ai ieşit planurile pe care le aveam în legătură cu plecatul din Bucureşti, cu venitul în Vest sau cu iubirea. Ajung la concluzia că nu mai e bine să-ţi faci planuri că te vei îneca ca ţiganul la mal cele de acasă nu se potrivesc cu cele din piaţă :)) Poate că m-am lăsat împiedicată intenţionat căci ştiam în subconştient că nu este ceea ce vreau. Sau poate că am fost prea naivă şi am crezut acceptat acele obstacole. Însă sunt mândră de mine că am reuşit într-un final să fac o vizită, fie ea şi scurtă, Vestului. Ar trebui să mă zbat mai mult pt planurile mele dacă vreau ca ele să aibă finalitatea dorită şi să nu sfârşească într-un tomberon.

trash-can_png

Oare există „happy-ending” şi în realitatea majorităţii sau doar în filme? Aş întreba pe fiecare persoană care-mi iese în cale dacă a avut parte de un final fericit al vieţii de până acum. Deşi sunt tentată să cred că există şi aşa ceva, realitatea de dincolo de zidul meu îmi arată că asemenea cazuri sunt foarte rare.

Sfârşitul… Ţi-l poţi face singur. Încă mai poţi manevra ultimul act al piesei încât să ieşi după scenă în felul dorit de tine.

Totul este o farsă. Totul e putred şi plin de răutate. Nu poţi controla nimic, eşti doar controlat de dorinţe, vicii, de instincte primare, eşti manipulat de alţii mai puternici decât tine. Ca să ţii frâiele sorţi tale în mâini ai nevoie de ceva mai mult. Nu vei găsi nicăieri ceea ce-ţi lipseşte. Este doar o iluzie viaţa de dincolo ca şi cea de aici. Dragostea reală nu poate supravieţui într-un asemenea climat plin de viermi ce se plimbă prin puroiul aflat sub pielea putrezită a umanităţii. Totul este o mare glumă şi spectatorul din primul rând eşti tu, iar regizorul este EL. Sper că va crăpa de râs într-o bună zi şi că eu voi fi acolo să savurez momentul. Nu mai există liberul arbitru.Nici n-a existat.

Este o minciună că putem schimba lumea. În această minunată capcană cad şi eu. Atrage oamenii ca nişte muşte şi când vede că sunt destui care au înghiţit bomboana se închide brutal sfărâmând până şi ultima rămăşiţă de compasiune şi bunătate. Dar şi aceste ‘concepte’ sunt produse inventate de P.R., fac parte dintr-o strategie de marketing.

Nimic nu se merită a fi făcut aici. Însă facem în continuare ceea ce este făcut de generaţii. Suntem ca nişte oi ce nu ies din cutia frumos colorată şi parfumată. Nişte fiinţe patetice cărora nu le mai rămâne de făcut nimic, nici măcar să gândească. O glumă bine pusă la cale, şi în scenă, pentru a amuza pe cineva.

Nu vedem ceea ce este rău, iar dacă constatăm mergem mai departe cu capul plecat. Îmi este ruşine de mine, de tine, de tot ce mă încojoară. Nu facem nimic bun. Cică ducem tradiţia mai departe. Nimeni nu vede că este o tradiţie a distrugerii. Dacă totul merge strună nu are rost să umblăm şi să schimbăm ceva, nu? Stăm în delăsare ca nişte purici la soare. Mi-e scârbă până şi de mine căci nu sunt cu nimic mai bună decât ceilalţi şi aspiraţiile mele sunt aceleaşi ca la restul. Nimic nu este unic.

Speranţa moare ultima fiindcă te omoară ea pe tine prima.

Nimic nu-i mai plăcut decât să te laşi furat de un mic truc ca să uiţi de răul ce te înconjoară şi pândeşte la orice pas. Era mai fascinantă magia făcută ce acei magicieni simpli de acum 100 de ani. Oamenii încă se lăsau furaţi de o iluzie optică. Încă mai credeau în existenţa magiei. Cât de uşor erau de păcălit şi de impresionat. Deşi adulţii erau fermecaţi, unii copii puteau vedea dincolo de faţada falsă şi vedeau adevăratul truc. Chiar dacă observau că totul era o farsă ei erau în continuare vrăjiţi de acel mic truc. De ce? Fiindcă ştiau că acolo, undeva în sufletul lor, exista acea scânteie de magie pură ce nu putea fi răpită de nimeni şi nici dezvăluită. Pot fi consideraţi naivi, copiii, dar ei văd ceea ce adulţii au uitat să mai vadă: magia este oriunde. Până şi în nişte frunze ce cad din copaci.

Să te laşi prins în mrejele vieţii seamană cu un puzzle mortal pt cel ce nu ştie să o manevreze în favoarea lui. Totul are o „cheie” ce te ajută să câştigi lupta, iar altele au chiar şi „back doors” – însă trebuie să fii conştient de ele şi să le foloseşti atunci când trebuie. Toată lumea trişează. Să te laşi purtat de val poate fi o chestie bună însă există şi reversul medaliei. Nu contează. Cred. Nu mai ştiu. Vreau doar să trăiesc, să simt că trăiesc.  Îmi este frică de moarte. De ce? Mai mult cred că-mi e frică de durere. Nici una nu poate fi evitată. Aşa că ce-ţi mai rămâne de facut la sfârşitul zilei? Să accepţi că trăieşti şi să mergi mai departe. Fie că te laşi dus de val sau nu, întotdeauna să ai la îndemână un colac de salvare. Îţi poţi face intrare în viaţă fie prin uşa din faţă fie pe cea din spate. Sincer, nu ştiu cât de mult contează cum ai ajuns pe scena vieţii atâta timp cât ai reuşit să urci şi să joci. Fii propriul tău regizor, producător, actor şi public, dar mai ales critic. Ţine cont de sufletul tău. Inima şi raţiunea se pot împaca, iar când cad de acord să ştii că ai câştigat. Însă asta nu înseamnă că, atunci când se ceartă, nu ar trebui să le dai atenţie. Inima este viaţa personală, raţiunea este serviciul. Nu ştii ce să mai crezi? I’ll tell you this: NU MAI CREDE NIMIC! Prima impresie contează şi nu contează. Diferă de la caz la caz. Nu te mai întreba. Acţionează. Părerile preconcepute sunt cele mai rele. Fă-ţi unele ale tale şi nu-i mai asculta pe ceilalţi. Regrete? Nu acum e timpul de ele. La asta să te gândeşti când vei avea 100 de ani. Dezleagă acest puzzle mortal numit viaţă. Vezi că piesa lipsă este chiar unde nici nu te aşteptai (cel mai probabil chiar sub nasul tău).   (Cel mai bun loc de ascuns ceva este la vedere.)

Last advice: LIVE YOUR FICKING LIFE! 😉  :))

The 5th floor

În anii ’70, etajul 5 al unui cămin era foarte cunoscut pentru petrecerile sale organizate zilnic. S-a întâmplat ca într-o vacanţă de iarnă să fie organizată o petrecere de Revelion. Studenţi mulţi pentru perioada aceea a anului. Distracţia era în toi când se auziră focurile de artificii şi astfel lumea s-a dus pe acoperiş. Câţiva au rămas în urmă fiindcă erau prea ameţiţi de lichiorul de ouă. Printre ei se număra şi Maria, tipa cea drăguţă şi plăcută de toată lumea. Ea stătea în cameara lui Flaviu, organizatorul petrecerii şi iubitul ei, căci nu-i plăceau artificiile. După scurtul repertoriu al „licuricilor de foc” Flaviu şi alţi colegi au revenit la 5. Geamul camerei era larg deschis şi nu era nici urmă de Maria în cameră. Când s-au uitat în jos au văzut-o pe zăpada albă… Accident, crimă sau sinucidere? Nimeni nu ştie sigur. Cazul a fost muşamalizat de administrator şi decanul facultăţii.

Anii au trecut şi etajul 5 a rămas tot cu faima celui mai petrecăreţ etaj din tot căminul. Studenţii nu ştiu despre tragedia petrecută acum 35 de ani şi nici despre faptul că nu ei sunt într-adevăr „sufletul” petrecerilor sau iniţiatori lor. Maria vrea tot timpul distracţie. Poate că prin asta vrea să uite de ceva, să-şi mute gândul la altceva. Au mai fost cazuri în care petrecerile au fost sparte de poliţie deoarece se aprindeseră spiritele.

Într-o vacanţă de iarnă s-a organizat o petrecere de Revelion. Ciudat, fiindcă din anii ’70 până acum nu s-au mai organizat astfel de petreceri. De ce? Nimeni nu ştie, unii ar răspunde că nu li se părea o idee bună să faci Revelionul în cămin. Distracţie mare, veselie şi mai mare printre petrecăreţi. Băutură, mâncare, muzică, zăpadă… totul era perfect.

După focul de artificii văzut după „teresa” căminului şi reîntoarcerea la 5 a urmat continuarea distracţiei. Spre zorii zilei Irina şi Cătălin s-au luat la ciondănit. Nu ştie nimeni de ce s-au luat la ceartă. Se ştie doar că el a plecat în camera lui unde moţăiau mai mulţi camarazi. Când s-au trezit au remarcat dispariţia lui Cătălin şi l-au găsit în zăpada albă din spatele blocului…

Ce s-a întâmplat? Nu se ştie nimic cu siguranţă. Avea planuri de viitor şi au mai fost cazuri în care se certase mult mai rău cu Irina decât acum.

S-a ţinut doliul impus de un asemenea necaz. Când au vrut să facă o mică petrecere… a ieşit cam monotonă. Lipsea sufletul petrecerii. De atunci şi până acum etajul 5 şi-a pierdut renumele… Maria nu mai e…   Şi o fi găsit liniştea?

Bărbatul din heleşteu

[După caz real]

Agitaţie mare, monşer, într-o dimineaţă în parcul central al unei urbe. Ce s-a întâmplat? Păi, a fost găsit plutind un bărbat în heleşteul parcului. Poliţia a fost anunţată de tipul care închiriază hidrobiciclete. La o primă investigaţie sumară necunoscutul din apă prezenta semne de violenţă. Autopsia a stabilit cauza morţii ca fiind înecul însă lovitura de la cap l-a făcut inconştient. A stat în apă aproximativ 8 ore şi au fost găsite în sistenul său somnifere, însă nu în cantitate mare.

S-au adunat destui curioşi când s-a scos cadavrul din apă, iar fiind o dimineaţă frumoasă de vară în parc erau şi tineri şi bătrâni; o tânără aproape a leşinat când a văzut sacul legistului. Iar doamne în vârstă „storceau” fiecare picătură de informaţie de la poliţişti pentru a avea ce discuta cu vecinele lor mai târziu.

Victima era bine îmbrăcată şi prezentabilă, dar nu au fost găsite asupra lui acte de identitate sau bani şi asta va îngreuna munca poliţiştilor în identificarea lui. După câteva zile de investigaţie nu s-a putut stabili încă identitatea sa, părea că a ieşit din pământ. Nu se potrivea cu descrierilor din rapoartele de dispăruţi.

Prin oraş deja existau mai multe variante a ceea ce se întâmplase în parc şi despre identitatea mortului.

În sfârşit s-a stabilit identitatea necunoscutului: Ion G., în vârstă de 49 de ani, fără domiciliu stabil însă era cunoscut ca fiind cerşetor în oraşul alăturat. Toţi au fost uimiţi de acest detaliu căci când l-au „pescuit” din lac nu părea să fie un cerşetor. Ciudat cum nişte simple haine fac un om să pară altcineva. Deşi părea înstărit la o primă vedere a fost înmormântat tot pe banii primăriei.

Motivul? Nu se ştie. Criminalul? Rămâne nedescoperit. Poate că a fost tot societatea…

Empty world

Ce contează la sfârşitul unei zile? Câte ore suplimentare ai făcut, că ai mai încheiat o afacere azi, că ai supravieţuit încă o zi, că ai reuşit să-ţi cumperi o maşină mai „bengoasă” decât a vecinului, că ai obţinut în sfârşit acea promovare, că ţi-ai tras-o cu cât mai multe persoane, că ai ajuns acasă la timp pt cină, la timp pt spectacolul copilului, ţi-ai adus aminte de ziua de naşterea a partenerului?! Spune-mi ce contează în această lume? Vreau să aflu!

Soarele răsare iar şi iar în fiecare dimineaţă, şi nu o face pt tine sau mine dau pt ei ci fiindcă aşa trebuie. Ajungi la un moment dat în viţă când apare întrebarea: „Eu pt ce m-am născut? De ce exist, care-i scopul meu?” Şi constaţi că nu-i nimeni care să-ţi dea răspunsul.

Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta. Ce vezi?! Numai distrugere, ură, tristeţe, război, foame, nedreptate. Îţi pui altă întrebare: „Cum de este aşa ceva posibil?”. Aş zice că Dumnezeu este mort sau poate doar indiferent. Poate că atrag asupra mea critici din parte unora care au avut parte de un miracol care nu poate fi explicat ştiinţific. Îmi asum acest risc. Cei care au avut parte de o a doua şansă sunt atât de puţini încât nici nu contează.

Simt că mor de durere când văd ceea ce văd în jurul meu. Nu rezist aşa că mă auto-protejez, închid ochii şi devin indiferentă ca restul lumii. Dacă aş putea aş ajuta pe toată lumea.

Oare cu ce a greşit un copil de 7 ani ca să merite să moară la o vârstă atât de fragedă? Şi nu a avut o existenţă lipsită de durere. Epilepsie, probleme cu inima, chisturi ovariene şi cine ştie câte alte probleme.

De ce din cauza ignoranţei şi nepăsării adulţilor copiii au de suferit cel mai mult? Dar de ce nu intervin alţi adulţi competenţi ca să-i apere?

La maternitatea din Giuleşti 4 prunci născuţi imatur au suferit arsuri datorate neatenţiei şi nepăsării asistentelor. Vor rămâne cu cicatrici, posibil toată viaţa. Ei cu ce au greşit?

Copilul abuzat şi maltratat de asistentul maternal. Trebuia să-i ofere acea familie de care a fost lipsit. În schimb i s-a oferit o moarte prematură şi plină de chinuri.

Condamnat să stea în scaunul cu rotile toată viaţa.

A devenit o legumă din cauză că nu a asistat nimeni naşterea lui şi cordonul ombilical l-a sugrumat. Are un an şi câteva luni. A suferit deja numeroade operaţii. Părinţii sunt distruşi atât psihic cât şi fizic.

Sărăcia. Să mai amintesc de ea?

Unde este dreptatea aici? Unde este Dumnezeu? De ce i-a mai trimis pe pământ doar ca să-i chinuie şi să-i cheme înapoi atât de repede? Îmi poate explica şi mie cineva?

Toate astea le voi uita până mâine. Mă voi reîntoarce la viaţa mea „comodă”.

Mai merită să faci copii în această lume plină de ură şi tristeţe?

Pentru ce faci toate lucrurile din parcursul unei zile?

Mai există iubire?

Se merită să lupţi ştiind că o faci pt familia ta? Că te ateaptă până la urmă cineva acasă? Câţi dintre noi au acest noroc? Şi dacă îl au, poate fi numit noroc?

Te zbaţi ca tot să fie bine, să fie în siguranţă. Asta până când un idiot dă cu maşina peste ei şi asistenta de la spital a încurcat doza medicamentului.

Merită să mai trăieşti într-o asemenea lume? Pentru ce?

Stau la curte şi sunt înconjurată de vecini formaţi din (în majoritate) moşi şi babe. Mai ales de babe curioase. Partea tânără a cartierului fie e puncte-puncte, asta fiindcă stau cu părinţii şi/sau cu socrii.

Dar dilema mea e alta: de ce în casa din faţa mea s-au mutat tot MANELIŞTI?!?!?! De ce nu pot avea şi eu un week-end liniştit fără „petrecerile” lor şi certurile conjugale din miez de noapte?! (mai ales tipa ţipă la el)    Şi se pare că dau petreceri la 2 săptămâni care durează şi câte 2 zile!!!

Vreau nişte vecini mai normali!!! :((

…but not really. Yet! Mai am de stat prin Bucureşti max o săpt şi după ce termin cu practica mă voi întoarce acasă, şi abia atunci voi putea spune: „HOME SWEET HOME!”. Dar până atunci…. stick with Bucharest.

Poate în vacanţă voi avea şi timpul, precum, şi inspiraţia de a mai posta pe acest blog. Dar şi de a „urmări” viaţa după WordPress.

NEWS-FLASH…..

AM OBSERVAT CA POLITEHNICA M-A… FACUT BLONDA!!!