Category: Mari Români


Tardivitate

Odată un boier mergea cu ţiganul său de casă pe un drum strâmt. La o cotitură se-ntâlnesc cu un şir de care foarte împovărate:

— Daţi-vă-n lături, mă! strigă ţiganul ţanţoş. Daţi-vă-n lături să treacă boiarul!

— Daţi-vă, voi — răspunde un ţăran — că nu sunteţi împovăraţi.

— Trage-le, mă! zice boierul.

Ţiganul nici una nici două, şart! cu gârbaciul în om. Sar oamenii toţi, şi ţin’te nene: tăvălesc pe boier şi pe ţigan de mama focului, îi lasă snopiţi bine-ntr-o parte, trec cu carele şi-şi văd de drum râzând.

Tocma-ntr-un târziu se scoală de jos ţiganul ostenit şi se scarpi-nă-n cap:

— S-a dus, boiarule?

— S-a dus, ticăloşii!

— Nu se mai vede nici unul?

— Nu!

— Atuncea, hai să-i înjurăm şi noi!

Aşa şi Epoca — ne ameninţă regulat cu sarcasme pentru a treia zi după-nfierbinţeală.

[1895. Sursa aici.]

Anunțuri

Leonică era pe atunci şeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici uşor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuţi; alteori nu ţi-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea — aceasta mai ales când ieşea fresco din frizăria unde, de când intrase în slujbă, era abonat: trei sfanţi la început, apoi, de la introducerea sistemului nou monetar, patru franci pe lună, pentru: tuns la o lună o dată, frizat la zile mari şi ras de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta.

Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; faţa nici oacheşe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos şi urechile le-avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici-nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost. Cu un cuvânt o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toţi slujbaşii departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, apoi obişnuia să se îmbrace foarte galant… Gheroc negru la doi butoni; jiletcă de pichet în faţa oului de raţă, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă-naltă. În toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria şi ghetele de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei… şi altele şi altele.

Fiece cravată apoi avea agrafa ei, şi fiecare agrafă conţinea o însemnătate simbolică… O inimă de mărgean străpunsă de o săgeată lucrată în diamanţele arăta că inima lui Leonică era foarte simţitoare la loviturile lui Cupidon; două cheiţe de aur încrucişate însemnau că junele stăpâneşte secretul cu care se deschid inimile; un condei de pană zugrăvit în smalţ pe o condică de aur deschisă spunea clar: sunt registrator etc.

Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câţiva ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua Fialcowsky. Încântat de cunoştinţă, noul meu amic îmi dete un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi. Leonică se afla în dârdora căsătoriei.

Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, şi la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale şi trăsuri ca la toate nunţile, găsii curtea pustie şi uşa bisericii închisă. Gândii că m-am înşelat în privinţa datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar şi citii încă o dată invitaţia: nu mă înşelasem de loc. Ieşeam din curtea Sărindarului fără a şti ce să crez, când mă lovii piept în piept cu… Leonică în original.

— Veniseşi la nunta mea?

— Fireşte.

— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitaţie la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnişcarii era altul. — În ziua nunţii lui Leonică am lipsit din oraş. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.

— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească…

— Despre ce?

— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la ţară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îţi urez viaţă fericită şi moştenitori câţi doreşti.

— Ce cununie? ce viaţă? ce moştenitori? Gândeşti că m-am cununat?

— Am primit invitaţia…

— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Ştiam acuma bine că „broaşte destule”! Mai au trecut apoi câteva luni, nu-l mai văzusem pe Leonică… Într-o zi, trecând prin Lipscani, mă întâlnesc cu un alai de înmormântare… Douăsprezece fete, îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe cap, mergeau înainte… Era flăcău… Panglicele coşciugului le ţineau patru impiegaţi de la minister, pe cari-i cunoşteam şi între cari se afla şi prietenul care-mi recomandase odinioară pe Leonică.

Mă apropiai prin înghesuială de dânsul şi-l întrebai cine a murit:

— Leonică, îmi răspunse.

— Dumnezeu să-l ierte! zisei. Adio, Leonică… Lac să fie, că broaşte… destule!.

Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? în cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele noastre comunicări spiritiste.

[Nuvelă pesimistă, 1893. Sursa aici.]

A venit într-o duminică Aghiuţă la Dumnezeu, şi zice:

– Doamne! ce tot îţi mai baţi capul cu oamenii ăştia?… Nu-i vezi sfinţia ta, ce secături sunt?… Dă-mi-i mie odată şi te mântuie de ei! Păcat de grija sfinţiei tale: sunt răi şi proşti!

Da Dumnezeu – nu prea avea chef de vorbă în ziua aia – zice răstit:

– Piei d-aici, negrule şi hainule, că nu voi s-ascult astăzi duminică aşa vorbe de pâră…

– Doamne…

– Cum au să fie proşti, bre! dacă i-am facut eu întocmai după chipul şi asemănarea mea?! ai?

– I-ai făcut după chip, dar i-ai greşit la cap, să nu fie cu supărare sfinţiei tale.

– Taci, şi piei, pesimistule! zise Dumnezeu foarte aspru, să nu mă necăjesc!… Ce-mi umbli cu minciuni şi cu ponigreli şi cu iscodiri de-ale tale?… Cum sunt proşti?… eu nu-i văz proşti!

– Ei! sfinţia ta, zise Aghiuţă, nu-i vezi, că nici nu prea umbli de la o vreme pe la ei, de când ai păţit-o – adică să mă ierte sfinţia ta că-ndrăznesc – cu istoria, de… când te-au necinstit, fie cinstită faţa sfinţiei tale…

– Care istorie, bre? întrebă Dumnezeu încruntat, făcându-se că nu ţine minte – ori, mai ştiu ce? poate că şi uitase, că, la Dumnezeu, ce nu se poate?

– Ei care istorie?… cu ăi doi tâlhari… la mijloc… pe Golgota, de…

– Bine, bine, zise Dumnezeu, vrând să schimbe vorba… Tu… ai mai fost p-acolo, pe la ei?

– Da unde-mi fac eu vacul, stăpâne? la ei şi cu ei: ziua şi noaptea nelipsit, nici în somn nu-i las… Cine-i creşte? cine-i îngrijeşte? cine-i îndeamnă la bine? Da dacă-s proşti?… De când îi tot dăscălesc eu? giaba: sunt grei de cap.

– Bine, bine, zise Sâmpietru, văzând pe Dumnezeu necăjit, te ştim noi ce procopsit eşti; da Dumnezeu vrea dovezi, nu vorbe… Haide, nu ne mai împuia capul cară-te, cât e cu cinste, că-ţi mai lungesc urechile o toană!

Ce să facă bietul Aghiuţă? A plecat, că ştia că Sâmpietru nu glumeşte. Da ce şi-a zis în gândul lui, demonul?

„Dovezi poftiţi? o să vă dau eu şi dovezi… să vă satur”.

Şi s-a dus… s-a tot dus până a ajuns la o cetate nemţească între două ape mari şi frumoase, tocmai pe la soare-apune… Când să intre pe poartă, numa iacătă aude clopotul de seară.

S-a cutremurat Aghiuţă şi s-a oprit pe loc. A stat el aşa, cu coada bârligată şi cu ghearele înfipte-n pălmi, până s-a stins de tot-de tot auiala din urmă a acioaii.

Atunci a intrat tipa-tipa în cetate şi numaidecât a şi-ntâlnit pe un neamţ c-o barbă lungă pân la brâu.

“Guten Abend! – Guten Abend! – Wie geht’s? wie steht’s, Herr von Gutenberg?” (Vezi dumneata, Aghiuţă îi ştia limba şi numele omului!)

Şi… s-a-mprietenit amândoi şi, de colea până colea, mai una-mai alta, s-au dus la berărie.

Ce-or fi vorbit ei acolo, ce s-or fi sfătuit, ce i-o fi şoptit neamţului – Aghiuţă ştie: destul că neamţul n-a putut dormi toată nopticica de gânduri… Pe urmă ş-altă noapte şi altele multe tot aşa; nu putea omul să-nchiză ochii. S-a bătut cu ideile şi cu planurile, s-a sucit, s-a-nvârtit, s-a chinuit până i-a dat de rost şi… şi a născocit în sfârşit tipografia.

Pe urmă… ţin-te hârtie, să nu te rupi! Trage-i şi trage-i…

La-nceput a mers, cât a mers, încet. Pe urmă, ce-i plesneşte prin cap lui Aghiuţă? pune o roată la maşină, şi când vede că roata merge moale, numai odată se repede, îşi încârligă coada de o spiţă şi-ncepe un vârtej, de sfârâie că nu se mai văd spiţele, şi ajunge de trage astăzi câte 500.000 de coale numărul 12 pe ceas; le tipăreşte, le pune număr, le făţuieşte; le lipeşte adresele şi timbrele şi haida! la poşte şi pe urmă la drumul-de-fier, şi aicea Aghiuţă iar cu coada pe o spiţă, şi face pe ceas şease poştii şi mai bine, de degrabă ce-i e să-şi împartă bunătăţile.

Şi numai ce să se pomenească odată Sâmpietru? Un zgomot şi o tevatură la poarta raiului, de gândeai că vin tătarii, nu altceva – fluiere, sforăituri, uruieli, clopote şi un fum…

Ce e? ce e?

E Aghiuţă cu un tren de marfă, încărcat cu fel de fel de Biblii, Filosofii, Legiuiri, Gazete, Reviste vechi, Reviste nouă şi altele – le descarcă pe toate şi drept la Dumnezeu cu ele. Zice Dumnezeu:

– Iar ai venit, răule?

– Iar, Doamne.

– Ce mai veste-poveste?

– Ce să fie, Doamne? iaca venii cu hârţoagele astea: dovezi aţi cerut, dovezi v-am adus. Ia uitaţi-vă! ia poftim, sfinte Petre: pune-ţi ochelarii şi vezi…”

Şi se porni Aghiuţă să-i arate lui Dumnezeu şi lui Sâmpietru marfa, Dumnezeu se uită, sfântul apostol se uită, şi-ncepură amândoi să se scarpine-n barbă şi să se privească adânc cu ochii lor înţelepţi.

– Aşa e, Doamne? întrebă Aghiuţă.

Da Dumnezeu nu răspunse.

– Aşa e, Sfinte Petre?

Sâmpietru… Nimic.

– Ei? şi ce vrei acu? întrebă Dumnezeu!

– Să mi-i dai, după cum ne-a fost vorba.

– Bre, ia-i odată şi mă lasă-n pace! zice Dumnezeu plictisit…

Aghiuţă, vesel, dă să plece.

– Stăi! und’ te duci, necuratule!

– Mă duc să-i iau.

– Cum?… Apoi terfeloagele astea cui le laşi? Ia-ţi-le d-aici şi să nu te mai văz cu aşa prostii, că pui pe Petre să-ţi taie coada! Auzitu-m-ai?

Când a auzit Aghiuţă asta, şi-a luat degrabă marfa şi ţuşt! p-aci ţi-e drumul, a venit înapoi cu coada-ntre picioare.

Ş-aşa a învăţat pe oameni să facă Biblioteci şi Academii naţionale, ca nu cumva vremea să le prăpădească înţelepciunile!

[Sursa aici]

Statul nostru avea odată, pe cât îşi poate aminti oricine, o mare magazie de cărţi, pe care o numea Biblioteca Naţională.

De mult, foarte de mult nu se mai pomeneşte despre dânsa.

De multe ori acea magazie plină de înţelepciuni a avut imprudenţa să se mute cu chirie, ca un amploiat hărbar, de colo până colo, neţinând seama că o mutare face cât o inundaţie, şi două cât un foc.

Călătorind multă vreme de colea până colea, ca o corabie îndrăzneaţă pe întinsele mări, a trebuit până în fine sa se prăpădească în neguri ca oricare Leviathan.

A fost un dezastru, un cumplit nenoroc, o catastrofă memorabilă.

Unde o mai fi sărmana corabie pierdută de atâta vreme în pustiurile zbuciumate ale oceanelor? mai există, oare, sfărămăturile ei? ce s-au făcut scoarţele faimoasei Bibliotece Naţionale?

Mister!

Nici un muritor n-ar putea îndrăzni să răspundă la aceste întrebări indiscrete, nici chiar personalul bibliotecei… Căci uitasem să spun că, din norocire pentru statul nostru, deşi nu se mai ştie de urma Bibliotecii Naţionale, personalul ei există şi se află în bunăstare, în afară de orice pericol.

Statele de prezenţă achitate în regulă la Amiralitate, adică la Ministerul Cultelor, sunt o dovadă sigură despre scăparea echipajului complet al corăbiei dispărute. Nici un odăiaş măcar nu s-a pierdut şi, ce e mai îmbucurător, nici unul n-a dezertat, cum se-ntâmplă adesea în aşa mari catastrofe. Ba încă, ceva şi mai îmbucurător, se afirmă pozitiv că echipajul s-a sporit, în urma naufragiului, cu încă vreo trei mateloţi, cari sfidează valurile vieţii cântând veseli; iar când, o dată pe lună, ajung la liman, iscălesc cu bărbăţie neclintită statele de prezenţă.

Bravi mateloţi! cu acelaşi sânge rece şi pe vreme bună ca şi pe tempeste, tot aşa de neclintiţi şi-n siguranţa statelor, ca şi în primejdia naufragiului. Bravi lupi pe uscat, ca şi pe mare!

E drept că la ridicarea şi mânţinerea sus a moralului şi bărbăţiei lor a contribuit şi contribuie mult atitudinea hotărâtă şi neclintită a intrepidului lor căpitan.

Aflăm că Amiralitatea Cultelor ar fi intervenit pe lângă Direcţia generală C.F.R., secţiunea serviciului maritim, rugându-o a pune să se facă sondaje ăn toate părţile spre a găsi resturile corăbiei înghiţite de valuri; o bună măsură — stând atâta în apă, ar putea mucezi; unde mai pui că-n mare sunt şi şoareci.

[Publicat în revista Epoca, în 1896 la 22 octombrie, la rubrica „Litere-Artă-Ştiinţă”. Sursa aici şi aici]

Românul

Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu.
Născut dintr-o familie săracă dar onestă, el este fiul operelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte din aristocraţia inteligenţii, a meritului, ştiinţei, artei, culturii ş.cl.
Dar… născut dintr-o veche familie de adevăraţi boieri, cari au ştiut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de interesele de clasă renunţând la privilegii, el, aristocratul get-beget, este adevăratul democrat…
Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!
Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional.
El stimează agricultura, dar visează o industrie mare naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a Rrromâniei pe terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de copiii vitregi ai ţărişoarii lui!
E om de partid, câtă vreme nu-i vorba decât de vederi asupra politicii interioare. Îndată însă ce e vorba de a ne prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a Naţiunii! Inimicul comun este străinul! jos Străinismul!! sus Rrromânismul!!!
Oricine gândeşte altfel… e un trădător!
Moftangiul se găseşte în toate clasele sociale; speţa lui furnică pe toate căile de comunicaţie (afară de rare excepţii, cu bilet gratuit) şi e incuibată din cele mai mândre palaturi până în cea mai modestă odaie de hôtel garni.
Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi rrromân adevărat… Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata sa te zdrobească.
Moftangiul român este:
Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist;
De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist;
De la primul examen până la licenţă – progresist;
De la licenţă până la slujbă – liberal;
De la slujbă până la pensie – conservator.
De la pensie încolo, împărtăşeşte principiile tinerimii universitare… Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie mai mult sau mai puţin politică ori nepoliticoasă a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni!

Rromânca

Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţel, de ofiţeraş, de popă – să fi fost papa bulgăroi, sârbotei sau grecotei – moftangioaica este româncă şi prin urmare nobilă, et par consequent nu poate suferi mojicimea.
Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor societăţi române de binefacere sau de cultură naţională.
Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte – acu ia lecţii de limba engleză.
În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi negăsind, malheureusement, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-ntâmplă din distracţie, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă.
Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul stradei.
Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!
Dânsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune trebuie să aibă un suivez-moi.
Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decât să-şi arate unei amice sărace toaletele şi să-i spuie preţul lor fabulos, şi apoi proiectele, planul şi devizul toaletelor viitoare.
Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea, nu despreţuieşte fondurile secrete, ba chiar din contra. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română.
Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi bogaţi; răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la cruzi:
– Ah! crudule!
Când e vorba de lista „victimelor” ei, moftangioaica română uită şirul, numele şi datele; are însă în privinţa aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă.
Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi fleorţăieşte. Îi vorbeşti serios, râde; glumeşti, e foarte serioasă; o saluţi, d-abia moţăie; o iubeşti, te spune târgului.
Moftangioaica e amatoare de înmormântări de lux. Trecând prin faţa cluburilor, jalnica scoate capul afară din cupeu. După cimitir, un tour au bois, cu ochii plânşi şi cu chipul încadrat în dantelă neagră, este obligatoriu.
Moftangioaica e o româncă bravă: ea ştie suferi, cu hotărârea şi eroismul caracteristice românului, tortura concertelor clasice, fort en vogue astăzi… Astfel, dacă-ţi place muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de câte ori orchestra o avea un pianissimo, moftangioaica commencera a causer fortissimo…
Moftangioaica sufere în genere de stomac; oricând are să iasă în lume seara nu mănâncă toată ziua în vederea corsetului. Astfel, e prudent să nu o prea iei la vals: suflarea ei te face să-ţi aduci aminte cu mult regret de mirosul violetelor de Parma.
Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile de rigoare, ale curţii, ale societăţilor, ale lumii mari, la reprezentaţiile prime, extraordinare sau de gală.
Ea e abonată la L’Independance roumaine şi trebuie să figureze neapărat în Carnetul lui Claymoor.
Fiecare moftangioaică spune bucuros din fir în păr toată conversaţia care a avut-o cu prinţesa moştenitoare „aproape o jumătate de ceas” la balul din urmă de la Cotroceni. Câte moftangioaice au fost la bal – că nu lipseşte una! – vezi dumneata câte jumătăţi de ceasuri a ţinut acel bal minunat.
O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesa:
– Fie, mon cher; nu zic! e tânără; frumuşică, si vous voulez; da’ … prea e luxoasă!
Când vorbeşte de regina, zice: la pauvre!
La balul curţii mai ales, cum s-a abţinut toată ziua de mâncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de bomboane – nu de plăcere ori de lăcomie, nu!… de datorie… O dată supează cu un „amic”, pe urma cu un curtezan, mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: „Aide, cocoşelule, la bufet!” Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec frappe, iar ciucalată fierbinte… A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie şi jumătate de capsule de ricin.
După fiecare bal du monde, a doua zi, caii doftorilor mondains aleargă până le iese limba de un cot.
Culmea supărării – să o scape din vedere Claymoor.
Culmea ambiţiei – un minister pentru bărbat şi un secretariat pentru amic.
A! să nu uit…
Când vezi două moftangioaice amestecându-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi.
– Ah! ma chere, je ne puis la sentir!

Savantul

Important bărbat – bărbat serios.
Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale, preferă dintre acestea pe cele de ginte latină. Dacă nu e încă în Academie, are să fie.
E un exemplar de lux în galeria moftangiilor români şi costă scump.
Teorii nouă din cărţi vechi – invenţiuni pe cari străinii, vrăjmaşii Rromâniei, apucă de le fac mai-nainte – studii speciale – misiuni la staţiuni balneare – comisiuni şi delegaţiuni – conferenţe savante, un fel de pot-pourri de fapte diverse ştiinţifice – apoi direcţiuni de instituţiuni şi publicaţiuni – toate astea trebuie să coste scump.
Tipul nostru iubeşte, mai presus de orice, Ştiinţa şi Rromânia, cărora le sacrifică activitatea, liniştea, sănătatea, familia sa, tot. El susţine că ştiinţa, deşi esenţial umană, trebuie, mai ales la o naţiune mica şi tânără ca a noastră, să fie naţională. El constată în fiece moment cu mândrie progresul prodigios al ştiinţelor rromâne.
El dirijează un institut naţional savant sau, dacă încă nu până acuma, va inventa unul sau două pentru a le dirija – institute absolut indispensabile Rromâniei, care este şi trebuie să fie centrul şi farul cultural în Peninsula Balcanică… Ar fi o ruşine să lăsăm pe Bulgaria să ne ia înainte!
De exemplu. Este absolut indispensabil să întemeiem un institut pentru domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor – lampyris resplendens – având misiunea de a studia un nou sistem de luminare a oraşelor rregatului cu aceste interesante gângănii fosforescente. Închipuiască-şi acu orice rromân cu dorr de ţarră câtă economie şi ce lumină! strălucitoare, gratuită şi – igienică!
Dar pentru asta, savantul nostru, bărbatul ingenios, patriotul neobosit, care a descoperit această luminoasă idee, trebuie să călătorească în cele două emisfere, spre a studia, primo: deosebitele sisteme de luminare a capitalelor mari, secundo: diferitele speţe de lampyris resplendens… După spusa entomologiştilor, există până acuma vreo patruzeci, afară, se-nţelege, de acele pe cari le va mai descoperi savantul nostru.
Moftangiul ştiinţific este sacrosanct.
Nici un guvern nu cutează, nu gândeşte măcar să se atingă de el şi de institutul lui; sunt lucruri inviolabile: ar fi în guvern care ar vrea să stingă lumina, să rearunce România în obscuritate! Din contra, la fiece buget nou, trebuie să se crească cifra respectivă – progresul ştiinţei reclamă şi alt progres: progresul paragrafului respectiv.
Şi toate astea, fiindcă ştiinţa e mai presus de luptele politice; guvernele sunt trecătoare, ştiinţa e eternă într-o ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangiii rămân.
Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene; când are oarecare talent şi spirit, critica-l iritează şi-l neodihneşte ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus. De aci se vede cum între moftangii, cei de spirit şi cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii.
Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statua încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa – a acestui mare luptător naţional în ogorul ştiinţei rromâne!

[Apărut în 1893. Sursa aici]

1907

de Alexandru VLAHUŢĂ

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!…
Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul…
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,
Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.
E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…
Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!…

Şi-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:
O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră…

Şi totuşi, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie…

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale
Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,
Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,
Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii
Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.
De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori… Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?…

Şi ce speranţe se puneau în tine,
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!… Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.

*
Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!…
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,
Şi-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

[http://ro.wikisource.org/wiki/1907]

REPAUSUL DOMINICAL

Petrecerile cu mult înainte pregătite rar se întâmplă să iasă bine; câtă vreme, cele încinse aşa din întâmplare, pe negândite, aproape totdeuna izbutesc frumos…

De ce oare? – De ce, de nece – nu trebuie să ne batem mereu capul să filozofăm, să tot căutăm cauza la orşice… Destul să constatăm cum se petrec lucrurile, şi din constatarea asta să tragem învăţătura că: nici la petreceri de mult puse la cale să nu mergem cu prea mari închipuiri de veselie, şi nici să stăm la îndoială când, pe negândite, ni se iveşte prilej de petrecere; să mergem cu voie bună, daca n-avem altă treabă mai serioasă de făcut – zic mai serioasă, fiindcă, în viaţa noastră scurtă şi trudită, nici petrecerea nu e ceva atât de neserios cum spun câţiva înţelepţi, unii ursuji şi alţii făţarnici.

Aşa cel puţin gândesc eu, şi de aceea am petrecut aşa de frumos alaltăieri noaptea.

Joia trecută, 21 mai, neavând treabă, mă plimbam încet pe Calea Victoriei, pe la şapte seara, privind la forfoteala aceea de caleşti, birji, automobile – ce mulţime! ce eleganţă! ce belşug!… cum rar se vede chiar în oraşele cele mai prospere – şi mă gândeam: cine or fi aceia care au scornit de la o vreme că-n ţară e sărăcie, că s-a scumpit traiul şi că suntem ameninţaţi de o criză agricolă? ce moftangii!

Pe când gândeam aşa, iacătă, dau piept în piept cu amicul meu Costică Parigoridi – care, contrariu felului său cunoscut de toţi, are acum aerul unui om prea puţin vesel.

– Monşer – îmi zice – nevastă-mea s-a dus la ţară cu copiii, la neamurile ei, tocmai în Muscel… Eu n-am vrut să merg… mai întâi, mi-a fost lene să mă scol aşa de dimineaţă; şi pe urmă, drept să-ţi spun, nu-mi plac petrecerile patriarhale; eu sunt orăşean; mie-mi place oraşul… dar… nu duminicile şi sărbătorile… N-am văzut ceva mai urât pe lume decât un oraş mare în zilele de repaus dominical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spânzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; şi nu pot dormi măcar – parcă sunt în stare de insomnie… şi când mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învârtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase… De un ceas umblu să dau de un prietin… parcă toţi au intrat în pământ!

– Iată, m-ai găsit pe mine, îi zic eu.

– Bine că te-am găsit, nene Iancule! Afurisit să fie repausul dominical!

– Dragă Costică, recunosc, în adevăr, că un oraş mare în repaus dominical nu este aşa de frumos ca în plină activitate; şi mie-mi face aceeaşi penibilă impresie ca şi ţie… Decât, ia să ne gândim şi la oamenii care muncesc, o saptămână întreagă, de dimineaţă până seara târziu… Nu le trebuie şi lor o zi de odihnă?

– Da, răspunde amicul meu; dar în loc să se odihnească, îşi fac băşici pe tălpi umblând toată ziua gura-cască, şi seara cad morţi de oboseală.

– Bine; dar s-au recreat… au petrecut…

– Da! s-au îmbătat!

– Dar ce să facă?… să citească psalmii proorocului David?… Şi pe urmă, dă-mi voie să-ţi spun că-mi pare rău să te aud pe tine, spirit modern, suflet aşa de uman, vorbind astfel despre lumea muncitoare… şi asta numai de necazul urâtului… Să presupunem că se-mbată şi poporul… Ei! şi?… parcă…

– Înţeleg ce vrei să zici!

– … Ei! apoi?

– Nu ştiu, monşer; dar sunt plictisit ca un căţel pe care stăpânul l-a uitat încuiat în casă… Îmi vine să urlu de urât… Ai treabă?

– De loc.

– Unde mănânci astă-seară?

– Indiferent.

– Vrei să mâncăm împreună?

– Mai ales.

– Unde, zici?

– Unde pofteşti.

Pornim amândoi la vale. Pe drum, Costică, privind la obloanele prăvăliilor, bombăneşte mereu… În dreptul lui Capşa, întâlnim pe alt prietin; îl luăm, fără vorbă multă, ca de rechiziţie; la răspântia bulevardului, încă doi; îi înhăţăm; în dreptul legaţiunii ruseşti, încă unul; e prizonier… Curios lucru! toţi foarte plictisiţi de repausul dominical; şi cu cât banda sporeşte, cu atât dispare plictiseala! Toţi şase – oameni de condiţie frumoasă în societate – ajungem, aproape bine dispuşi, la Iordache, în Covaci.

Sus, pe terasă…

– Domnilor – zice Costică – trebuie să ştiţi că, graţie întâmplării fericite că v-am întâlnit, mi-au fugit din minte nişte idei foarte negre… Dacă, adineaori, nu-ntâlneam pe nenea Iancu, mergeam, cum eram de plictisit, drept la gară, să mă arunc subt roatele primului tren la-ndemână. Vă mulţumesc… Sunteţi salvatorii vieţii părintelui copiilor soţiei mele, care era să citească mâine, la Câmpulung, în Universul, încă o nouă tragică sinucidere la staţia B.M.!… Ei bine, faptul acesta, că, din fericire, v-am întâlnit, combinat cu faptul, nu mai puţin fericit, că astăzi este ziua mea onomastică, sf. împăraţi Constantin şi Elena, ne obligă: pe mine să vă rog, iar pe dv. să primiţi, a face eu cinste astă-seară.

Îl sărutăm cu toţii şi, care mai de care, îi urăm:

– La mulţi ani, Costică! cu noroc, sănătate şi veselie!… Şi cinstit socru, dragă Costică!

Pe urmă, din parte-mi, îi cer scuze că am uitat să-l felicit, fiindcă, necâzând sub prescripţiile legii repausului dominical, nu ţin niciodată socoteala sfinţilor.

Costică se-ntoarce-n loc şi deodată, vesel ca totdeuna, strigă:

– Băiete! aperitive, lista şi răcitori în lege! să vie!

Ştiu c-am petrecut!…

Ce chef!… şi, dacă trebuie să fim drepţi, Costică a plătit de două ori petrecerea improvizată – şi cu bani şi cu spirit – ce vervă!… Din când în când, constatând că lăsam „să se răcească” paharele noastre pline, ne strigă, ridicind pe al său:

– Jos repausul dominical!… Să lucrăm!… lucraţi, domnilor!

Iar noi, împărtăşind părerile lui, lucram cu stăruinţă… Ce activitate!

Cinci ore fără-ntrerupere, pe nerăsuflate…

Cam pe la deşteptatul rânduricilor – ţal!… Aperitive, 18; baterii, 8; şampanii, 12, şi 22 pachete de regale… şi 5 rânduri de marghilomane.

Foarte – cum m-aş putea exprima în termeni mai aleşi, adică mai potriviţi? – foarte… gata, coborâm frumos, însă pe tăcute – nu o tăcere lugubră, totuşi solemnă… Ne reculegem.

Ajungem jos, unde moţăie câţiva birjari, pândindu-şi prada matinală; ne oprim puţin, să aspirăm până-n adânc praful sănătos ridicat spre firmament de târnul municipal.

Costică, după o sforţare eroică, întreabă:

– Un’e me’gem?

Noi medităm un moment… Eu ridic din umeri… Ceilalţi, ca şi mine.

– Bi’jar!

Şi, câte doi, câte doi, binişor, ne-am aşezat frumuşel în trei birji. Eu cu Costică pornim în frunte… Zic, eu acuma, lui Costică:

-Un’e me’gem?

Costică ridică din umeri, şi pe urmă mă sărută; îi plătesc prompt cu aceeaşi monedă.

Din Covaci, apucăm la dreapta-n sus pân Şelari; din Şelari, apucăm la dreapta pân Lipscani; din Lipscani, la stânga – şi Costică mă sărută şi zice:

– Eş’ du’ce, ‘ne Iancule!

– Sân’ tu’tă, Co’tică!

– Tu’tă du’ce, ‘ne Iancule!

Şi râzi… Şi, dând să mă pupe încă o dată, nu ştiu cum face, că-mi ridică pălăria, care-mi zboară afară din trăsură, înapoi spre Iordache.

– Bi’jar!… pă’ria lu’nea Iancu!

Oprim… Birjarul mi-aduce pălăria. Costică mi-o pune pe cap… mai îndesat… ca să nu-mi mai zboare… Şi râzi… Şi ne pupăm du’ce…

Dar unde ne aflăm? Pe bulevardul Colţei, aproape de Piaţa Victoriei.

– Une’e me’gem, mă, ‘mboule?… ştii? întreabă Costică pe birjar.

– La Lăptărie, conaşule; cum să nu ştiu?

– E ‘mb’avo! i răspunde Costică; şi pe urmă cătră mine: auzi ce ide’ f’umoasă a’avut ‘mbou!

Dar celelalte două birji nu se văd în urma noastră.

– Ne-a t’ădat, ca nişte laşi, ne’ Iancule!

Aerul de la Şosea ne face mult bine. Ajungem la Lăptărie. Plin!

Acolo, cei patru amici, care au sosit, prin Calea Victoriei, înaintea noastră, ne aşteaptă; ei nu puteau crede că i-am trădat ca nişte laşi.

Câte un pahar de şampanie, la botul calului! – etc.!! etc.!!!

Se face ziuă… Rândurelele au şi plecat la vânătoare… Reintrăm în Capitală, în căutarea unui jvarţ cu cognac fin… Am găsit…

Ciudat efect face cafeaua tare!… Ni s-a dezlegat limba… Ieşim… E lumină mare… O aglomeraţie… Un accident?… Să anunţăm Salvarea!… Ne apropiem…

Un cetăţean şade jos pe marginea trotoarului şi nu vrea să se scoale, cu toate insistenţele sergentului.

– Ce e? întreb pe sergent.

– E repausul duminical, domnule: nu mai poate umbla; trebuie să-l ridic de-aici, să nu-l calce vreo trăsură… Haide, sus!

Şi dă să-l ridice; cetăţeanul se lasă greu din balamale, scapă din braţele omului ordinii şi se aşează iar la loc. Îl privesc de aproape… Îl cunosc… Este un excelent culegător tipograf, om în vârstă şi foarte cumsecade. Zic:

– Scoală, monşer, nu face pentru d-ta să te dai în spectacol… eşti om serios, tată de familie…

– Ba, pe tat’to! răspunde el.

– Îmi pare rău – adaog eu – că n-ai înţeles bine morala mea…

– Ba am înţeles; dar vorba mea e: unde găsim noi acuma ciorbă de burtă?

– D-tale ţi-ar trebui acuma un jvarţ cu cognac fin… nu ştii ce bine ţi-ar face!

– Moft!… am băut jvarţ la Comşa… ciorbă de burtă! n-auzi?

Dar Costică, foarte-ncântat de vorbele acestea, zice:

– N’ne Iancule, schembea, ca’va s’zică?… ştii că are o idee frumoasă! hai la o schembea!

L-am suit pe cetăţean în birje şi am pornit la piaţă. Pe drum cetăţeanul dormea straşnic în braţele lui Costică.

– Uite la el, în ce hal! zice Costică… Uite, domnule, efectele nenorocite ale repausului dominical!

– Dragă Costică – zic eu – orcum, lumea noastră are nevoie şi de asta, de repaus dominical, după atâta trudă… Şi mai la urmă, toţi, toţi suntem nişte… stricaţi.

Şi cu toţii ne-am dus prin urmare să ne dregem lângă hală.

Adevărul e că schembeaua dreasă bine, cu puţin ardei roşu, este, la ocazie, superioară cafelei cu cognac fin – drege… lucru mare!

După schembea, pe la şapte de dimineaţă, în toiul halei, luăm seama că amicul nostru, culegătorul, a dispărut dintre noi.

– Ne-a trădat, zice Costică; amicul d-tale este un laş!

Dar n-apucă să isprăvească vorba; şi iată iar amicul meu, spălat şi dichisit, cât s-a putut mai bine… A fost la bărbier.

– Ei! acuma, unde mergem? îl întreabă Costică.

– Eu – răspunde omul nostru – mă duc la atelier… După repausul dominical, începem la şapte… Sunt şef de echipă, nu pot să fac blau.

S-a scuzat dacă ne-a făcut cumva vreo necuviinţă, ne-a mulţumit frumos de cinstea ce i-am făcut şi a plecat la treaba lui.

Noi – am dejunat – mai devreme – la Lăptărie – până seara.

DOUĂ LOTURI

Asta e culmea!… culmea!… strigă d. Lefter, ştergându-şi fruntea de sudoare, pe când madam Popescu, consoarta sa, caută fără preget în toate părţile… Nu e şi nu e!…

– Femeie, trebuie să fie-n casă… Dracu n-a venit să le ia!…

Dar ce au pierdut? ce caută?

Caută două bilete de loterie, cu care d. Lefter Popescu a câştigat.

Însă oricine mă poate întreba:

– Bine, dacă a pierdut biletele, de unde ştie d. Lefter de câştig?

– E lucru simplu. Biletele le-a fost cumpărat cu bani împrumutaţi, ca de cabulă, de la d. căpitan Pandele, fiindcă îi spuseseră mulţi, când se tot plângea că n-are noroc la joc, să-ncerce a juca cu bani de-mprumut… Şi a făcut învoială, pe onoare, faţă cu martori, să dea din câştig, dacă s-o întâmpla, zece la sută căpitanului.

Când a cumpărat biletele, d. Lefter a râs pesimist:

– Ţi-ai găsit! eu şi noroc!

Dar d. căpitan Pandele, mai optimist:

– De unde ştii dumneata norocul meu?

Ş-a pus pe d. Lefter să-i însemneze în carnet numerele biletelor.

A trecut mult de la aceasta. Lotăriile, amânate de atâtea ori, s-au tras în sfârşit amândouă în aceeaşi zi. La prima (Lotăria „Societăţii pentru fundarea unei Universităţi Române în Dobrogea, la Constanţa”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 076.384; iar la a doua (Lotăria „Asociaţiunii pentru fundarea şi înzestrarea unui Observatoriu Astronomic la Bucureşti”), lotul cel mare de 50.000 lei l-a câştigat numărul 109.520.

D. Lefter, până adineaori, habar n-avea că se trăseseră ieri amândouă lotăriile. Era seară; omul şedea la masă cu consoarta sa în săliţa de intrare, vorbind în ticnă despre cum se scumpeşte viaţa din zi în zi, când aude o birje oprindu-se-n poartă, apoi paşi apăsaţi în curticică şi pe urmă bătând cineva tare grăbit la geamlâcul d-afară. D. Lefter sare să deschidă bănuind în gând:

„Hait! iar ne chiamă deseară la serviciu extraordinar turbatul (turbatul e şeful), să ne canonească până la miezul nopţii, ca să se recomande ministrului că e grozav!” – iar madam Popescu se repede în odaie, fiindcă era în négligé. D. căpitan Pandele intră ca o furtună şi, vorbind din ce în ce mai tare, ca şi cum d. Lefter ar fi surd:

– Bine, nene, păcatele mele! de ce n-ai venit la berărie?… se poate să fii aşa de indiferent? te caut ca un nebun de atâtea ceasuri?

– Ne-a ţinut până adineaori turbatul la canţilerie… De ce?

– Leftere!… nu ştii nimica?

– Ce!

– Ieri s-a tras lotăriile noastre!

– Ei?

– Am câştigat!

– Nu mă-nnebuni!… Cât?

– La amândouă am câştigat loturile mari! ale mari de tot! Şi căpitanul pune pe masă listele oficiale şi alături carnetul său. În adevăr, carnetul sună tocmai ca-n liste: 076.384 Universitate-Constanţa, 109.520 Bucureşti-Astronomie.

Cititorul a înţeles acuma ce căuta de trei zile pe brânci soţii Popescu.

D. Lefter a trimis turbatului o scrisoare, cerând cu tot respectul un congediu de două-trei zile, pe motiv că nu se simte de loc bine. Aşa şi e; e bolnav.

După o muncă zadarnică de atâta vreme, dupa ce toată casa a fost răsturnată de zece ori, când aşa, când aminterea, d. Lefter a căzut pe o canapea sfărâmat de oboseală; a simţit că i se taie încheieturile şi aşa, un fel de slăbiciune la lingurea, parcă-l lua o apă; a moţăit câteva ore ş-a adormit. Femeia a şezut şi ea pe un scaun că nu mai putea de picioare şi de mijloc – se-nţelege de atâta alergătură şi de-atâtea ridicături. Să fi aţipit d. Lefter ca vreun sfert de ceas şi de odată, se scoală drept, cu faţa luminată de raza adevărului…

– Ştiu unde sunt! acuma ştiu!… uf!… le-am găsit.

– Unde?

– În jacheta mea a cenuşie de vară… Cu ea eram la berărie când le-am cumpărat. Ţiu minte bine, le-am pus în buzunarul de la piept, înăuntru… Acolo, sunt!… sigur!… Adu-mi jacheta!

Pe cât îşi aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atât madam Popescu se turbura, se roşea, se-ngălbenea…

– Care jachetă? întreabă ea aiurită, ca de pe altă lume.

– A cenuşie.

– Leftere! zice femeia punând mâna la sânul stâng, ca şi cum ar fi simţit un junghi grozav.

– Ce?

– Am… dat-o.

– Ce-ai dat?

– Jacheta!

– Care jachetă?

– A cenuşie!

– Cui?

– N-ai spus tu că n-o mai porţi?

– Cui? cui ai dat-o, nenorocito!

– La o chivuţă.

– Pentru ce?

– Pe farfurii.

– Când?

– Alaltăieri…

– Alaltăieri!… fără s-o cauţi pân buzunare!

– Am căutat-o, răspunde femeia îngrozită de vina ei; nu era nimic.

– Taci! strigă crunt d. Lefter… Pe câte farfurii ai dat-o?

– Pe zece… Destul m-am tocmit: n-a vrut să-mi dea o duzină întreagă, răspunde ea fără să mai ştie ce spune.

– Unde sunt farfuriile?… Voi să văz farfuriile! Adu farfuriile! porunceşte straşnic d. Lefter.

Consoarta sa, fără să mai zică o vorbă, se supune; i le aduce şi le pune pe masă. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu lat pe muche, şi altul pembe îngust pe buză. Domnul Lefter ia una ş-o sună – porţălan.

– Bravo! bun gust ai! zice rânjind sardonic.

Şi, pac! trânteşte una jos… ţăndări! şi pe urmă, paf! alta asemenea.

– Leftere!

– Aşa sunt eu, galant, cocoană! când am chef, sparg; sparg cocoană, când am chef, farfurii de câte zece mii de franci una! sparg, mă-nţelegi, sparg al dracului!

Şi iar pac! paf! până la a din urmă, pe când cocoana se scutură la fiecare, parcă ar arde-o cu un bici de foc. După ce le isprăveşte pe toate d. Popescu îşi scoate batista, îşi şterge sudoarea frunţii şi se aşează grav pe scaun, apoi, cu tonul sever, dar calm, al judecătorului ne-nduplecat către criminalul care-i stă de faţă-n picioare:

– La care chivuţă? o ştii?

– La Ţâca, aia tânără frumoasă, care vine totdeauna pe aici, răspunde vinovata, plângând cu inima frântă de târzie căinţă.

– Ştii unde se află această chivuţă?

– Zice că stă tocmai la margine, în mahalaua Farfurigiilor.

– Destul, nenorocito!

Peste un ceas, pe-nserate, o birje trece în goana mare prin strada Emancipării din Farfurigii: pe capră, alături cu birjarul, un sergent; în fund, d. Lefter şi d. căpitan Pandele: iar, dinainte, încă un sergent şi d. comisar al secţiei respective, Turtureanu, deja cointeresat cu cinci la sută asupra câştigului – se-nţelege, câştig, dacă se vor găsi cele două bilete. Comisarul ştie unde stă chivuţa Ţâca.

Birja, trecând din greu prin noroi, se opreşte în sfârşit în apropierea unei cocioabe de pământ, care şade singuratică pe un peş, pe un maidan. Comisarul postează pe sergenţi, pitulaţi, în dosul cocioabei, după regula strategică consacrată la călcări de vizuini; le face semnul clasic al lui Harpocrates, ş-apoi trece, urmat de d. căpitan şi de d. Popescu, să bată la uşe… O fetică zdrenţuită vine să deschiză. În săliţa luminată de pălpăiala a câţiva tăciuni de pe vatră, miroase straşnic a carne cu prune: o ţigancă bătrână pregăteşte de cină. Ţoţi trei vizitatorii se dau înapoi pe prispă punându-şi mâna la nas.

– Unde-i mă-ta, fa? întreabă d. comisar.

– Trebuie să vie acuma, zice copila uitându-se sperios la cei trei domni.

– Aprinde-un muc de lumânare şi hai de ne du în odaie, s-o aşteptăm. Fata stă la-ndoială.

– Haide! se răsteşte d. Turtureanu… şi toţi trei intră, împingând pe fată-nainte.

– Da ce e? întreabă bătrâna, ridicându-se de la vatră, unde sta stârcită.

– Avem treabă cu fie-ta, cu Ţâca…

– Lipseşte ceva dintr-o casă… ştie ea ce lipseşte, adaogă d. Lefter.

– Vai de mine! boiarule, zice bătrâna… N-are Ţâca obiceiul… La toate casele boiereşti o cunoaşte pe Ţâca… la toate cocoanele mari o ştie pe Ţâca…

– Haide! nu mai lungi vorba, comandă d. căpitan Pandele, ş-aprinde! cât vrei să mă ţii în picioare?

– Iac-aprinz… Da nu se poate, Ţâca, boiarule! să ferească Dumnezeu! eu, pântru Ţâca, poci să-mi pui mâna-n foc pântru Ţâca… Poate, altă chivuţă…

Şi zicând aceasta, baba a aprins o lumânare de seu ş-a trecut în odaie, urmată de boieri. Odaia are două paturi, o masă, o laviţă, un scaun şi o sobiţă de tuci. Pe amândouă paturile, stau grămezi de haine, încălţăminte, pălării, şaluri purtate, pe sub paturi şi pe laviţă fel-de-fel de mărfuri de farfurărie şi sticlărie…

La vederea mormanelor de vechituri, d. Lefter tresare; se repede şi-ncepe să scotocească luând şi examinând pe rând bucăţică cu bucăţică, fir cu fir. Câte reflexiuni ironice, picante, sentimentale, se pot face asupra unei aşa grămezi pestriţe de vechituri, cu privire la zădărnicia lumii trecătoare prin care au trecut şi ele o clipă, nouă, neveştejite! Dar d. Lefter n-are vreme să filosofeze… el caută… caută mereu… Fatalitate! jacheta cenuşie nu se află. Când gânduri peste gânduri îi clocotesc în cap, iacătă şi Ţâca, d-abia ducându-şi coşul plin de vechituri nouă, foarte obosită de alergătura zilii-ntregi şi flămândă: de departe i s-au umflat nările ca răspuns la chemarea generosului miros de pe vatră.

Cum intră, o înconjură toţi trei musafirii; d. Lefter o ia de pept:

– Unde mi-e jacheta?

– Care jachetă?

– Jacheta a cenuşie…

– Care jachetă cenuşie?

– Jacheta cu biletele…

– Care belete, boiarule?

– Te faci că nu ştii, gaşperiţă!

– Să mă trăsnească Dumnezeu! să hie al dracului!

– Mai bine, spune drept, zice d. Turtureanu.

– Dacă spui ai bacşiş bun, adaogă d. căpitan Pandele.

– Ce sa spuie boiarule! zice bătrâna apilpisită: ce să spuie? vai de păcatele noastre, dacă nu ştie… auzi colo! ce sa spuie?

– Taci tu! zbiară d. Turtureanu şi-i dă brânci babei cât colo în săliţă.

Baba îşi face cruci, iar copila tremură ca varga lângă vatră, unde prunele sfârâie tare-n cratiţă.

– Să n-aibă parte!… dă să zică Ţâca.

– Na-i fost tu, o-ntrerupe d. Lefter, în strada Pacienţii numărul 13, la madam Popescu, madam Lefter Popescu, o damă – naltă, subţirică, frumoasă, oacheşă, casele ale verzi cu geamlâc, care are o aluniţă cu păr d-asupra sprâncenii din stânga şi se poartă legată la cap cu roşu?

– Ba, am fost.

– Atunci, de ce minţi?

– Ba, nu minţ, boiarule; am fost. Ei?

– Nu ţi-a dat pe zece farfurii, că n-ai vrut să dai o duzină-ntreagă, cu chenar conabiu lat pe muche şi altul pembe îngust pe buză, o jachetă cenuşie?

– Ba, mi-a dat.

– Atunci, de ce minţi?

– Nu minte, boiarule! zice bătrâna din săliţă.

– Taci tu!… Unde e jacheta?

– E pa mine… o port pa dedesubt.

– Ca să nu te prinz!

– Ba, sa hie al dracului care n-o poartă de frig… Sunt borţoasă, boiarule… alerg toată zâulica pân zloată – bogdaproste, îmi ţâne cald la pântece şi la şale.

– Dezbracă-te, porunceşte d. Lefter.

– Iaca…

Şi Ţâca începe a-şi lepăda ţoalele de pe ea. Tocmai dedesubt de tot, peste cămaşe, se vede jacheta cenuşie. D. Lefter repede o caută-n buzunarul de la piept; chivuţa se strâmbă, că se gâdilă la sân. În buzunar, nimic; dar în fund are o descusătură… desigur o fi căzut în căptuşeală. Ţâca scoate şi o dă d-lui Lefter, care o descoase cu briceagul din toate tighelurile… În căptuşală, nimic şi iar nimic.

– Ce mi-ai făcut biletele? răcneşte îngrozitor cu pumnii-n-cleştaţi d. Lefter, pe când ceilalţi doi o strâng de aproape într-un colţ.

– Care belete? zbiară şi chivuţa ca o nebună ş-apoi, schimbând tonul, strigă tare către baba din săliţă în ţigăneşte: „Săi, că se sfarojesc prunele de tot!”

– Ce ai spus pe ţigăneşte? urlă d. Lefter.

– Hauleu! începu să se bocească baba şi copila, ce năpaste a fost să cază pe noi!

– Să-mi scoţi biletele! scrâşneşte d. Lefter; să-mi scoţi biletele, hoaţo! că te omor, mă-nţelegi? te omor!

Şi-i trage Ţâchii o palmă, s-o năucească. Atunci, toate trei femeile se pornesc pe răgete, să crezi că s-a aprins o cuşcă cu pantere. D. Turtureanu dă într-o parte pe d. Lefter şi cu gravitate:

– Las-o mă rog… Las’ că spun dumnealor la secţie. Apoi iese-n uşă, dă un ţignal; sergenţii răsar ca din pământ, şi haide! le-au pornit pe nemâncate…

Toată arta d-lui Turtureanu a rămas infructuoasă… Femeile nu ştiau nimic despre bilete… Cu tot zelul său, nu putuse depăşi limitele prudenţii; de aceea, el spunea seara la berărie d-lui Lefter şi căpitanului:

– Cu baba şi cu fata, de! merge să le mursici mai zdravăn; dar cu Ţâca, nu prea, fiindcă, e pardon, în poziţie; dacă se întâmplă la secret vreun avort… Nu ştii dumneata? Astăzi nu mai poţi conta pe inferiori… şi nici pe superiori! S-aude… Gazetele atât aşteaptă ca să ne persecute… Dar îţi spun eu că nu e! Biletele n-au fost în jachetă; pot face prinsoare pe ce pofteşti… Să vezi când ţi-o mai trece niţel asta… cum să zic? amorul-propriu, – aşa e tot omul la început când îi vine o surpriză de aşa un câştig – să vezi, ai să dai peste ele acasă.

D. Lefter susţine că Ţâca i-a furat biletele – chivuţele şi jidanii nu sunt proşti: când cumpără haine vechi, le purică pân toate-ndoiturile.

– Ia, dă-mi-le, mă-nţelegi, la discreţie, să stau eu cu dumnealor în tete-a-tete la secret… Să vezi cum scot biletele…

Şi zicând aceasta, se uită cruciş, fioros şi scrâşneşte din dinţi. D. Turtureanu răspunde făcând teorii asupra instrucţiunei criminale pe temeiul îndelungatei d-sale experienţe în serviciul siguranţei publice. Aşa, femeile rabdă mai mult, sunt mai piloase decât barbaţii. Dintre bărbaţi, bulgarii întrec pe toţi la răbdare; mai puţin ca toţi rabdă ţiganii şi ţigancele mai puţin de cât toate: cum le strângi puţin în corset, „stai că spui, mânca-te-aş!”

De aceea le slăbise pe chivuţe, lăsându-le însă tot la secret nemâncate, să se mai gândească – poate!… dar nu-i vine să crează.

Pe când vorbeşte d. Turtureanu, d. căpitan Pandele citeşte gazeta de seară, iar d. Lefter ascultă dus pe gânduri. La un moment, d. Popescu se face palid: un domn a intrat în berărie şi trece pe lângă masa lor către fund. Este şeful său de la minister, un tip foarte posomorât şi din cale afară aspru. D. Lefter se scoală şi salută; şeful d-abia moţăie din cap şi se aşează la o masă puţin mai departe.

– Uite, zice d. căpitan şi arată şi celorlalţi gazeta care scrie:

„Precum se ştie, cele două mari loterii s-au tras zilel trecute. Numerile care au câştigat loturile cele mari, de câte 50.000 lei sunt: la Constanţa-Universitate, 076.384 – la Bucureşti-Astronomie, 109.520.

Un lucru curios însă; până acuma, fericiţii posesori ai numerilor câştigătoare nu s-au prezentat să-şi reclame dreptul. Pentru numeroşii noştri cititori şi gentilele noastre cititoare, în rândurile cărora am dori din suflet să se afle câştigătorii, amintim că, după şase luni de la trageri, nu se mai poate sub nici un cuvânt reclama vreun câştig. Sumele nereclamate până la termenul fatal trec de drept la fondurile societăţilor respective.”

Cu tot respectul ce i-l insufla d-lui Lefter şeful său, care-l ochia pe sub sprincene din când în când cu privirea plină de „mustrare – adică: „Dumneata ne tragi pe sfoară; scrii că eşti bolnav, ca să-mi lipseşti de la datorie, şi pe urmă-mi baţi berăriile… Bravo!” – cu tot respectul acela foarte legitim, d. Popescu nu se putu stăpâni la propoziţia finală din notiţa gazetei, şi izbucni într-un hohot de râs, un râs vânăt:

– Hahaha! să ştii nene Turturene, că le găsim tocma a doua zi după termen… îmi cunosc eu norocul!… Hahaha!

Râsul şi vorbele acestea au făcut pe d. căpitan Pandele să sară din loc. El, care până aci păstrase o atitudine calmă, mai presus de orice laudă, a trebuit în sfârşit şi el să izbucnească… Imputări amare de neglijenţă, de indiferenţă, de imprudenţă! Când are cineva hârtii de valoare aşa de mare, nu le lasă să se târâie astfel de colo până colo… Trebuie să fie cineva prea sec! Aşa trebuie să paţi când faci afaceri de o sută de mii de franci cu un zevzec! ş.c.l… Şi asupra acestora d. căpitan pleacă, spumând şi înjurând ca un grad inferior. D. Lefter parcă n-a auzit nimic; bate toba încetinel cu deştele pe marmura mesii.

Peste câteva momente, domnul şef, care a plătit paharul său de bere, se scoală şi, trecând spre uşă pe lângă masă, zice:

– Domnule Popescu, dacă dumneata nu mai vrei să vii la serviciu, atunci, te rog, cel puţin trimite mâine cheia sertarului, unde ai acte publice în întârziere.

– Am fost bolnav, domnule şef.

– Mofturi!…

– Parol, domnule şef; mâine viu negreşit.

– Te rog! zise scurt şi apăsat şeful şi plecă fără să salute. D. Turtureanu se uită la ceas… Târziu! Trebuie să meargă la serviciul de noapte: peste un ceas trece inspectorul pe la secţie. Pleacă; d. Lefter pleacă după el. Să aruncă într-o birjă; d. Lefter se aruncă după el.

– Merg şi eu la secţie, nene Turturene, s-o mai văz pe hoaţă! D. Turtureanu se-nvoieşte numai după ce amicul îşi da cuvântul solemn de onoare că n-are să mai fie violent, n-are să mai facă nimic femeilor arestate. Pe drum, d. Popescu promite amicului său să-i ridice partea din câştig de la cinci la zece ta sută, dacă se găsesc biletele.

– Pe viitorul şi pe onoarea mea! nene Turturene!

Au sosit… Nenorocire!… Inspectorul trecuse pe la secţie adineauri; cercetase la secret, notase ceva foarte supărat, în portofel, şi liberase pe cele trei femei, îmbunându-le cu vorbe blânde.

– De mare belea mi se pare că m-ai dat, nene Popescule, cu ipohondriile dumitale! a zis d. comisar.

D. Letter atunci a-nceput să se vaite.

– Prin urmare, care va să zică, dacă nici dv., poliţia, nu ne protejaţi contra bandiţilor, atunci, mă rog, ce mai rămâne? Am înţeles, care va să zică, cum merge chestia! Nu vă săturaţi nici cu zece la sută? Cât vreţi, cât poftiţi, domnule? şaptezeci? nouăzeci? sută la sută?

Şi apoi o cascadă, un torent de invective la adresa autorităţii, care e compusă din pungaşi, din zbiri complici cu briganzii! exemplu: d. inspector, care s-a învoit cu ţigancele…

– Frumos! sublim! adaogă, după o pauză de resuflu, d. Popescu, cu un ton de acră ironie.

Ş-apoi, schimbând tonul, cu glasul tunător:

– Ruşine pentru acest început de secol! de trei ori ruşine!

Prudenţa şi amiciţia au oprit pe d. Turtureanu să nu-i dreseze cuvenitul proces-verbal pentru insultă adusă autorităţii în exerciţiul funcţiunei, şi poate că tot i l-ar fi dresat dacă, asupra ultimelor cuvinte d. Lefter n-ar fi ieşit în fuga mare ca un nebun, strigând că se duce să reclame la parchet.

Era cam pe la rândul al treilea al salipgiilor; mijea bine de ziuă, când d. Lefter, după ce rătăcise atâta vreme prin mahalale, ajunse în sfârşit în maidanul din strada Emancipării, în faţa cocioabei, de unde ridicaseră aseară pe cele trei chivuţe…

Poate… poate că rugăciunea să biruie ce n-a putut birui violenţa… şi d. Popescu bate cu sfială la uşa sărmanei locuinţe… Nici un răspuns… Mai bate odată, tot aşa de discret… Acelaşi rezultat… Să bată mai cu inimă!… Dar mai multă inima n-are… Se apropie în vârful galoşilor de ferestruică şi ascultă ce să fie înăuntru… În tăcerea dimineţii umede şi neguroase, se aud bine horcăieli… Femeile, zdrobite de împrejurările prin care trecuseră, dormeau duse.

D. Lefter şezu pe marginea de lemn a prispii şi aprinse o ţigaretă… Şezu cât şezu aşa, meditând un discurs bine simţit pentru a convinge pe chivuţe că nişte femei muncitoare pot câştiga o avere într-un chip onorabil, fără să caute a ruina pe un om, de la casa căruia au câştigat totdeauna o bucăţică de pâine… Ar fi păcat! şi mai la urmă, el a dat de ştire: biletele sunt anulate; dar zece, cinsprezece la sută, da! o avere necalculabilă, care le pică din cer: bogate, independente şi… oneste, ş.c.l…

Deodată, se aude zgomot uşor în casă… în sfârşit, s-au deşteptat… Musafirul se scoală-n picioare, tuşeşte şi pune mâna pe bordul pălăriei. În acelaşi moment uşa se deschide şi se arată-n prag chipul neţesălat al fetii:

– Haoleu, mamă! săriţi! c-a venit hăla iar! Femeile sar degrab:

– Iar ai venit, nebunule? ţipă Ţâca.

– Ai venit iar la belete, ai? urlă bătrâna. Şi, până să n-apuce d. Popescu să salute măcar, se pomeneşte fleaşc! drept în ochi, o strachină cu prune sleite!

– Na belete!

– Să pui să ne omoare, nevinovate, la poliţie, ai? oţule!

Şi după ce i-au luat văzul, trege-i pumni, palme, şi pe urmă care cu ce apucă, baba cu o cratiţă, fata cu o scurtătură de lemn şi femeia cu un târn, şi dă-l tava pân noroi:

– Na belete! na belete!! na belete!!!

Când au ostenit bine chivuţele, a plecat şi d. Lefter destul de ostenit şi dumnealui dar repede, şi cu capul gol, de degrab ce-i era, – şi chivuţele după el:

– Ho! Ho! nu mai vrei belete? să mai vii la belete! ho! oarrba!!

Pe la şeapte şi jumătate d. Popescu era acasă. Consoarta sa nu dormise toată noaptea de grijă. Cocoana, văzând halul omului, s-a pornit pe plâns… De cu seara, venise un prieten de la minister şi lăsase o scrisoare…

0 citeşte:

„Dragă Leftere,

Astăzi, când am plecat de la canţilerie, d. Georgescu, şeful, mi-a zis să te anunţ că, dacă mâine nu vii la serviciu, poţi să nu mai vii deloc, căci face raport de destituire şi pune să spargă broasca sertarului tău, unde ai încuiat dosarul cu afacerea Goldstein. Au venit astăzi trei deputaţi şi au făcut gură că se trăgănează lucrurile. De mâne, începem pe cât o ţine Camera, canţileria la 8 dim. Te rog, în interesul tău, vină negreşit. Şeful e turbat rău.

Al tău fidel amic,

MITICUŢĂ”

La opt şi cinci, d. Lefter, spălat şi premenit, suie treptele ministerului. întreabă pe aprod:

– Şeful a venit?

– Acuşica, răspunde aprodul. A ordonat să mergeţi imediat la dumnealui.

D. Popescu grăbeşte şi intră foarte umilit. Şeful, care se plimbă de colo până colo, cu mâinile în buzunar, cum îl vede, se opreşte:

– Ai venit, domnule?

– Da, domnule Georgescu…

– Aici nu sunt domnul Georgescu, domnule! aici sunt domnul şef… Să-mi aduci la moment dosarul afacerii Goldstein… Şi altădată, să ştii că te dau afară! Statul nu plăteşte impiegaţii, ca să facă beţii noaptea şi ziua să zacă – uite ce prăpădit eşti! – în loc să vie la datorie… M-ai auzit? Mergi de-mi adu dosarul!

Impiegatul iese împleticindu-se. Se duce la masa lui de lucru, descuie sertarul şi apucă nervos un vraf de hârtii. Când dă să pună vraful pe masă, scapă pântre deşte jos o hârtiuţă mică îndoită. S-apleacă – o ridică — o priveşte lung — dă un ţipăt…

Toţi zeii! toţi au murit! toţi mor! numai Norocul trăieşte şi va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca şi el!… Sunt aci!… aci biletele!… aci era soarele strălucitor căutat atâta timp orbeşte pe-ntuneric!

D. Lefter e liniştit – acea linişte a mării, care, înţelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan: faţa ei este senină, fără creţ, pe când în fundu-i zac atâtea sfărâmâturi de corăbii înghiţite pe de-apururi, înainte de a fi putut ajunge la liman!

El ascunde-n sân, între flanelă şi piele, într-un plic de pânză, cele două bucăţele de hârtie tipărite conabiu, ca muchea unor farfurii pierdute pe veci. Surâzând de această reminiscenţă vizuală, se încheie la jiletcă fără pripă, se aşează bine în jeţul său de muşama şi aşterne cu mâna sigură pe o coală de hârtie ministerială, următoarea compoziţie, care, sub forma-i laconică, ascunde atâta ironie:

Domnule Ministru,
„Sănătatea mea prea delicată nu-mi permite să mai suport asprimile de tot felul ale serviciului.
Vă rog dar respectuos să binevoiţi a-mi primi demisia din postul ce ocup la acest onor minister.
Binevoiţi etc.”
„ELEUTHERIU POPESCU”.

Ia apoi dosarul şi demisia şi intră hotărât la şeful, care lucrează cu nasul vârât în hârtii:

– Domnule şef, iată dosarul Goldstein.

– Bine, răspunde superiorul fără să ridice capul. Lasă-l aici.

– Şi mai iată, „domnule Georgescu”, vă rog foarte mult, şi demisia mea.

– Bine… Las-o aici.

– Vă salut.

– Bine… Du-te.

După zece minute, omul care a scuturat în fine jugul nesuferitei robii, intră la bancherul unde au fost depuse biletele en gros.

– Mă rog, unde se încasează câştigurile de la lotăriile care s-au tras alaltăieri?

– Fondul e depus la casa de depuneri, dar poate cinevă să le-n-caseze şi prin noi. Aveţi vreun bilet câştigător?

– Am două câştigătoare, răspunse fără afectare d. Popescu, şi arată de departe biletele, ţinându-le graţios între două degete.

– Sunt câştiguri mari?

– Măricele… Am amândouă câştigurile mari! Bancherul deschide nişte ochi plini de admiraţie şi zice, dând să ia biletele:

– Daţi-mi voie, mă rog.

Dar d. Lefter retrage încetinel mâna, desdoieşte biletele şi întreabă:

– N-aveţi listele oficiale?

– Ba da. Iată-le.

– Mă rog, zice d. Lefter cu vorbă respicată, Avem odată: zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru Universitate-Constanţa.

– Nu, răspunde bancherul: una-sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci.

– Dă-mi voie, nu mă-ncurca: una sută-şi-nouă-mii-cinci-sute-două-zeci – Bucureşti-Astronomie.

– Ba, pardon, zice bancherul… Bucureşti-Astronomie zero-şapte-zeci-şi-şase-de-mii-trei-sute-opt-zeci-şi-patru.

D. Lefter nu-şi dă seama bine de ce, dar simte o sfârşeală, şi cade, alb ca porţelanul, pe un scaun lângă cantoră, întinzând machinal mâna cu biletele. Bancherul le ia se uită bine la liste, la bilete, la posesorul lor, şi zâmbind şi el fără afectare zice d-lui Lefter, care ascultă stupid:

– Uite ce e, stimabile: v-aţi înşelat. Şi iacă de unde provine… Dumneata ai… Ciudat lucru, ce-i drept… Cum s-a întâmplat!… Al dracului!… Dumneata ai la una tocmai numărul care a câştigat la cealaltă şi…

– Şi ce?

– … şi vice-versa.

Cum aude cuvântul vice-versa, d. Lefter se face vânăt ca ficatul şi se ridică izbucnind cu o volubilitate supremă:

– Vice-versa! Nu se poate, domnule! peste poate! Vice-versa! Asta-i şarlatanie, mă-nţelegi! Vă-nvăţ eu minte pe d-voastră să umblaţi d-acu-ncolo cu infamii, şi să vă bateţi joc de oameni, fiindcă este o exploatare şi nu vă mai săturaţi ca vampirii, pierzând toată sudoarea fiecare om onest, deoarece se-ncrede orbeşte-n mofturile d-voastră şi cu tripotajuri ovreieşti de bursă, care suntem noi proşti şi nu ne-nvăţăm odată minte ca să venim, mă-nţelegi, şi să ne revoltăm… da! să ne revoltăm! Aşa să ştiţi: proşti! proşti! proşti!

Ş-a-nceput să se jelească, să se bată cu palmele peste ochi şi cu pumnii în cap şi să tropăie din picioare, făcând aşa un tărăboi, încât a trebuit bancherul să ceară ajutorul forţei publice ca să scape de d. Lefter…

Dacă aş fi unul din acei autori care se respectă şi sunt foarte respectaţi, aş încheia povestirea mea astfel…

…Au trecut inulţi ani la mijloc.

Într-un târziu, cine vizita mânăstirea Ţigăneşti, putea vedea acolo o mică bătrână, oacheşă, înaltă şi uscată ca o sfântă, cu o aluniţă mare păroasă d-asupra sprincenei din stânga şi cu privirea extatică. Ea nu scotea un cuvânt, nu voia să răspunză la nici o întrebare; nu făcea nici un rău, era dimpotrivă foarte blândă. O singură apucătură denunţa oarecum că, sub fruntea ei senină, clipea o minte cu reazimul dezrădăcinat: toată ziulica, maica Elefteria culegea, te mir pe unde le mai găsea, cioburi de străchini, pe care le ascundea cu scumpătate în scunda ei chiliuţă.

Tot într-un timp, colo departe, în haosul zgomotos al Bucureştilor, trecătorii puteau vedea un moşneag micuţ, intrat la apă şi scofâlcit, plimbându-se liniştit, cu acea linişte a mărei, care, potolită în sfârşit, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan. Bătrânelul se plimba regulat, – dimineaţa, de colo până colo pe dinaintea Universităţii – seara, cum răsăreau aştrii, de jur împrejurul Observatorului pompierilor de la bifurcarea bulevardului Pake, – şoptind mereu, cu un glas blajin, acelaşi cuvânt: „Vice-versa!… da, vice-versa!”… – cuvânt vag ca şi vagul vastei mări, care sub faţa-i fără creţ, ascunde-n tainicele-i adâncuri stâncoase cine ştie câte corăbii, zdrobite înainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!

Dar… fiindcă nu sunt dintre acei autori, prefer să vă spun drept: după scandalul de la bancher, nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu eroul meu şi cu madam Popescu.

DIPLOMAŢIE

Mă-ntâlnesc cu amicul meu nenea Mandache pe trotuar, la berărie.

— Salutare, nene Mandache.

— Salutare, neică.

— Ce stai aşa pe gânduri?

— Eu? pe gânduri?

— Nu cumva te-a suprimat şi pe dumneata?

— Ei, aş!…

— Te văz aşa… distrat şi cam nervos.

— Nu, frate; aştept pe soţia mea, şi nu mai vine; am mare nerăbdare să văz dacă a reuşit şi acuma… Dacă reuşeşte ş-acuma, halal să-i fie!… că ăla e un ciufut…

— Cine e ciufut?

— Nu-l cunoşti! unul de la care vrem să cumpărăm nişte case… À propos: de ce nu ne trimiţi şi nouă acasă Moftul român?

— Ba vi-l trimiţ bucuros.

— Grozav îi place soţiei mele să-l citească…

— Vi-l trimiţ, nene Mandache; îl vrei pe un an ori pe şase luni?

— Cum, pe un an ori pe şase luni?

— Da, abonament.

— Cum, abonament?

— Nu zici că vrei să te abonezi?

— Ce abonament, monşer? de la prieteni să ceri abonament?… Ce mare lucru! un număr mai mult ori mai puţin.

— Cum, nene Mandache, gratis? se poate?… îmi pare rău…

— Ce dracu nu mai vine, frate… Mare nerăbdare am… Haz ar avea să-l traducă şi p-ăsta!… Dacă-l traduce şi p-ăsta… nu mai am ce zice: mă-nchin… Ce bună treabă ar fi!

— Ce treabă?

— Nu-ţi spusei, frate! Este un ciufut bătrân, care are o pereche de case, depuse la credit pe zece mii de lei, şi vrea să se desfacă de ele, fiindcă şi-a făcut altele mai mari… şi cere peste credit şapte mii de lei. Eu i-am dat cinci… Nu vrea… De zece zile stăm la tocmeală şi nu vrea să lase nici o sută de lei; dar nici eu nu-i dau nici cinzeci de lei mai mult…

— Ei, şi?…

— Ei! şi am trimis-o acuma pe soţia mea: să vedem e-n stare să-l traducă… Teribilă e, domnule! are o diplomaţie, domnule, e ceva de speriat… Curios sunt să vedem…

— Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomaţie?

— Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orişicare… Se uită aşa nu ştiu cum, şi-l aduce pe om cu vorba, şi iar se uită, şi iar cu vorba, şi iar se uită — e ceva de speriat, pe onoarea mea!… Dar aici e un caz mai greu: bătrânul e al dracului!…

— De unde ştii? dacă a reuşit până acuma diplomaţia dumneaei, de ce adică n-ar reuşi şi acuma?

— Ei! nu! bătrânul e ciufut al dracului… Nu lasă el două mii de lei!…

— Zi că-ţi lasă o mie, tot e bine.

— Apoi nu! Şicul e să lase două. Aci s-o vedem cu diplomaţia dumneaei… Câte ceasuri să fie?

— Şapte fără un sfert.

— Ce dracu face, de nu mai vine!… s-a dus de la patru… Să ştii că nu-l poate traduce!…

— Ori s-o fi abătut şi prin altă parte… La câte v-aţi dat rendez-vous?

— Imediat ce-o isprăvi, ori aşa, ori aşa.

— Apoi, trebuie să ai răbdare, nene Mandache; dacă e vorba de diplomaţie, unde trebuie mai multă răbdare decât în diplomaţie?

— Mi-e frică, monşer, că n-are să-l poată traduce… Şi-ţi spui drept, mi-ar părea foarte rău… Nu ştii ce căscioară drăguţă…

— Să v-ajute Dumnezeu s-o stăpâniţi!

— Ei! numa să reuşească…

— Daca întârziază, tocma asta este un semn că are speranţe să reuşască; aminteri, n-ar sta dumneaei degeaba.

— Apoi, vezi că nu o cunoşti… La ea nu merge aşa agalea… merge iute… n-o cunoşti… Să vezi… Zilele trecute — că tocmai mă-ntrebai adineaori dacă nu m-a suprimat şi pe mine — zilele trecute, mă cheamă directorul nostru şi zice: „Domnule Mandache, cu regret trebuie să te anunţ că postul dumitale are să fie suprimat pe ziua de 1 aprilie ” . -,,Cum se poate, domnule director? am zis eu; tocmai pe mine, care am servit cu zel şi activitate, să mă suprimaţi?” „Trebuiesc economii, domnule Mandache. Sunteţi în biurou trei şefi de masă; rămâne un şef la toate mesele şi un şef de biurou, şi-nţelegi bine, dumneata ca netitrat…” Că hâr! că mâr! nu se poate şi nu se poate! Ce fac eu? dau fuga acasă şi-i spui nevestii. Aleargă nevasta degrabă, cere audienţă la directorul, la secretarul general, la ministru, şi cu diplomaţia ei, mă-nţelegi, îi traduce pe toţi…

— Şi nu te suprimă…

— Stăi, să vezi… A doua zi, mă cheamă directorul si zice: „Domnule Mandache, ai scăpat! ţi s-a luat în consideraţie că ai servit cu zel şi activitate — eşti menţinut în serviciu”. Dar eu întreb: „Cu leafa redusă, domnule director?” „Ai răbdare, zice directorul; fiindcă s-a suprimat trei şefi de biurou, rămâi dumneata ca şef în biuroul dumitale cu leafa respectivă.”

— Care va să zică înaintat!…

— Fireşte.

— Ei! ce-ai zis directorului?

— Să trăiţi, domnule director! să trăiască domnul secretar general, domnul ministru, şi…

— Şi nevasta dumitale!

— Fireşte… Fără diplomaţia ei, era să dau acuma afară muştele din Cişmegiu… Câte ceasuri să fie?

— Şapte şi cinci…

— Nu mai vine… Teribilă nerăbdare am…

— Trebuie să vie, nene Mandache, şi eu, nu ştiu de ce, parcă m-aş prinde că vine cu veste bună; parcă m-aş prinde că a reuşit.

— Să te-auză Dumnezeu!… Să ştii că dacă reuşim, fac cinste…

— Ascultă-mă pe mine, reuşiţi!

Nenea Mandache stă pe gânduri, bâţâind din piciorul drept şi scârţâind din vârful ghetei, ca orice om în prada nerăbdării, câteva momente, după care se ridică drept în picioare:

— Ea este… Uite-o! vine!

Şi-ncepe să facă semne cu pălăria, strigând:

— Miţo ! Miţo !

În adevăr, o coconiţă coboară din tramvaiul care a sosit în Piaţa Teatrului venind dinspre sf. Gheorghe. E încântătoare! tinereţe, graţie, vioiciune, şi un şic… un şic! A văzut semnele bărbatului şi se apropie de masa noastră. După aerul ei radios, se vede că eminenta diplomată a repurtat un deplin triumf.

— L-ai tradus? întreabă nenea Mandache.

— Ei bravos! răspunse ea.

— Cu cinci mii!

— Cu.

— Nu ţi-am spus eu, nene Mandache?

— Cu cine am onoarea? întreabă coconiţa pe consoartele său, arătându-mă pe mine.

Nenea Mandache mă recomandă.

— D-ta eşti ăla care scoţi Moftul român?

— Da! coniţă… Vă place?

— Mă nebunesc… Bine, frate, tot spune Mandache că sunteţi prietini… Nouă de ce nu ni-l trimeţi?

— Zi-i şi tu să ni-l trimeaţă, că pe mine m-a refuzat, zice nenea Mandache.

— Să ne refuze? se poate? zice diplomata noastră, dându-se cu scaunul foarte aproape de mine şi aruncându-mi nişte priviri de acelea la cari nu se poate răspunde decât prin supunere.

— Atunci… să vi-l trimit; vă rog, doamnă, daţi-mi adresa, zic eu biruit.

— Ai văzut? zice nenea Mandache triumfător. Ţi-am spus eu, că are diplomaţia ei… Ai văzut cum te-a tradus?

PARADOXAL

N-am înţeles niciodată paradoxele prietinului meu, domnul Teofil. D-sa judecă toate d-andoasele; pentru fiecare împrejurare, la care suntem obicinuiţi să dăm o explicare găsită gata, fără să ne mai batem capul a umbla după invenţiuni originale, Teofil găseşte o explicare cu totul deosebită. În toate este extravagant — dar unde e chiar absurd, e în morală.

Această ştiinţă aşa de pozitivă a suferit de la d. Teofil o completă răsturnare. Ce e bine la toată lumea la d. Teofil e rău, şi viceversa. De exemplu, alaltăseară l-am văzut făcând ceva, care m-a pus în mare mirare.

Exprimându-mi acest sentiment al meu, d. Teofil s-a apucat să-mi facă o teorie ridiculă asupra datoriei ce are societatea faţă cu virtuţile şi viţiile individului. Să vedeţi modul lui paradoxal. El susţine că virtuţile sunt pavezele şi armele individului în lupta sa cu societatea, iar viţiurile îi sunt părţile descoperite şi vulnerabile.

De aci amicul meu conchide, cu spiritul lui sucit, că societatea n-are nici o nevoie să combată viţiurile indivizilor şi să le încurajeze virtuţile — ba chiar dimpotrivă, pentru că virtuţile individului sunt păgubitoare autorităţii ce trebuie să exercite societatea asupra lui, pe câtă vreme viţiile lui îi sunt ei folositoare. Ce dreptate este prin urmare să pretinzi de la o societate să-şi cultive vrăjmaşii şi să-şi combată sprijinitorii?

Eu, mărturisesc drept, că după astfel de paradoxe încetez de a mai discuta. Dar să nu uit a spune faptul în urma căruia d. Teofil mi-a debitat ciudata d-sale teorie.

Amicul meu şi eu ne întoarcem de la lucru pe aceeaşi cale. Pe strada principală, pe care trecem noi, ieşind din Podul Mogoşoaiei, stau doi cerşetori la două colţuri.

Eu dau din când în când câte un ban de cinci celui din stânga: e un om foarte cumsecade; nu umblă la cârciumi; pe câtă vreme cel din dreapta, ciungul — un fost maşinist, care la un moment de chef şi-a lăsat mâna să i-o apuce un herestrău mecanic, este un stricat. Le dădeam la amândoi, mai-nainte; de când am aflat însă că ciungul nu face alta cu ce câştigă decât beţii şi fumează ţigări Regale m-am hotărât să dau numai celui din stânga, care singur merită ajutor.

Întâlnindu-mă cu d. Teofil, am apucat tot pe un drum. Aproape de colţuri eu am pregătit pentru nenorocitul meu gologanul, pe care i l-am şi dat. D. Teofil i-a zis pur şi simplu „iartă!”, m-a luat de braţ a trecut cu mine peste drum şi a dat o băncuţă ciungului cu nasul roşu.

Asta m-a revoltat.

— Cum? zic; dai bucuros cincizeci de bani unui beţiv, unui viţios şi nu te înduri să dai unui nenorocit de treabă un gologan?

— Se-nţelege.

— Ştii d-ta cam ce are să facă cu băncuţa d-tale?

— Ştiu! o să bea o litră de pelin turburel şi o să cumpere trei ţigări Regale.

— Ei! şi-i dai?

— Tocmai de-aia-i dau. Eu îmi fac o datorie socială din încurajarea viţiilor.

Şi de aci, pe larg întreaga teorie expusă scurt mai sus.

— Care va să zică…

— Care va să zică — mi-a răspuns d. Teofil despărţindu-ne — eu urmez strict morala socială. Care este cel mai mare precept al moralei? caritatea! Ei? pentru individ, caritatea nu e un viţiu? Mi se pare că fac bine fiind caritabil să urmez de două ori morala creştină, dând de pomană şi încurajând şi viţiurile altuia.

— Dar ştii, d-le Teofil, că nu e aşa, mă iartă…

— Nu pot să mai stau, cu toată buna voinţă ce aş avea să te-ncurajez a discuta filozofie morală… m-aşteaptă la masă. La revedere. Imposibil s-o scoţi la capăt cu d. Teofil.