Latest Entries »

Explicaţie?

Poate fi considerată ca un fel de explicaţie la lipsa mea din mediul virtual. Nu am mai postat şi nici citit pe cineva.

Nu am mai fost atrasă de asta. Dar acum parcă vreau să încep iar.

Pe acest cont o să mai postez din când în când. Muza să fie prin jur ca să mă inspire 🙂

Sper ca primăvara să-şi intre în drepturi cât mai curând.

Şi să fie una minunată 🙂

Toate cele bune,

Kiwi

Un an nou , provocări noi, speranţe înnăscute, dorinţe lansate la miezul nopţii, foc de artificii la fix şi trei ore mai târziu…

Se arată promiţător Nou An. Ca întotdeauna.

Abia la sfârşitul lui pot trage linie şi concluziona ce a cum a fost :))

Până atunci… toate cele bune vi le urez

Vreau să-mi dai culorile vii pe care le văd.

Pe o rază din orizont mă urc în rai.

Pe o ciornă îmi aştern povestea ce va veni.

Este mai presus de cuvinte jurnalul din şoapte.

Urmărirea se termină într-un loc al meu.

Oriunde, oricum luptă pentru o zi după.

Stai trei minute ca să îţi mulţumesc că m-ai luat.

Între cer şi pământ zbor în voie.

Prin mine treci.

În pat fugi.

***

The time is ticking out.

Wake up and realize.

Life is short.

Full of colour.

The fire burns forever.

La 16 ani o domnişoară oferă show-uri prin webcam unui domn de 27 de ani. Ceva ciudat în acest peisaj?

Mă înspăimântă gândul că tot mai multe copile fac lucruri necugetate din amuzant fără să prevadă puţin repercursiunile.

Suntem o societate perversă şi ignorantă!!!

Îmi este greaţă de ea.

Tardivitate

Odată un boier mergea cu ţiganul său de casă pe un drum strâmt. La o cotitură se-ntâlnesc cu un şir de care foarte împovărate:

— Daţi-vă-n lături, mă! strigă ţiganul ţanţoş. Daţi-vă-n lături să treacă boiarul!

— Daţi-vă, voi — răspunde un ţăran — că nu sunteţi împovăraţi.

— Trage-le, mă! zice boierul.

Ţiganul nici una nici două, şart! cu gârbaciul în om. Sar oamenii toţi, şi ţin’te nene: tăvălesc pe boier şi pe ţigan de mama focului, îi lasă snopiţi bine-ntr-o parte, trec cu carele şi-şi văd de drum râzând.

Tocma-ntr-un târziu se scoală de jos ţiganul ostenit şi se scarpi-nă-n cap:

— S-a dus, boiarule?

— S-a dus, ticăloşii!

— Nu se mai vede nici unul?

— Nu!

— Atuncea, hai să-i înjurăm şi noi!

Aşa şi Epoca — ne ameninţă regulat cu sarcasme pentru a treia zi după-nfierbinţeală.

[1895. Sursa aici.]

În ultimul an am experimentat nişte reţete noi. Noi pentru mine. Şi toate făcute la plita electrică din cămin. Dacă în aceste condiţii au ieşit excelente, în bucătăria proprie ar fi ieşit divine. Aşa că m-am hotărât să le expun aici 🙂

Trebuie să precizez că asta este singura reţetă care nu am putut să o pun în practită la cămin ci doar acasă. 😀 Dar am luat la pachet şi pentru la cămin.

M-am gândit să fac lasagna cu pui după ce am văzut Garfield partea a2a cu dragul meu prieten. Ne-a plăcut scena în care motanul făcea lasagna împreună cu animalele de la castel şi m-am mobilizat să încerc şi eu. Rezultatul a fost delicios. 🙂 Deoarece mi-a venit idea cât eram la cămin am publicat şi reţeta aici. Astăzi, dragul meu prieten, a făcut pe bucătarul şi mi-a spus că „experimentul” a ieşit minunat, dar că nu se compară cu a mea :”>

Poftă mare!

Lasagna cu pui

Şi melodia asta îmi aduce aminte de o întâmplare din tinereţea mamei. 🙂

Era vara şi mama era în oraş cu treabă. Începuse să picure. Mama aştepta la o trecere de pietoni pe când sub umbrela ei s-a furişat un tânăr care dorea adăpost de ploaie. Mama a tot încercat să-l îndepărteze dar el a urmărit-o. A luat el umbrela în mână şi pe mama după umeri şi a condus-o până acasă. Au luat autobuzul, au coborât la gară, au trecut podul până în cartierul mamei, conducând-o până la poartă. Apoi a plecat. Dar stabiliseră să se mai vadă. S-au întâlnit toată vara. 🙂 Nicu, căci acesta este numele lui, era avocat şi făcea practică de vară în acest oraş, el fiind tocmai de la Satu Mare. Era roşcat cu părul creţ, cu pielea albă şi pistrui pe mâini, şi destul de înalt. Făcuse o pasiune pentru mama. Un an mai târziu, cu o săptămână înainte de nunta mamei a venit la părinţii ei şi le-a cerut să o lase să se mărite cu el. A venit chiar şi în ziua nunţii spunându-i să plece cu el.

Leonică era pe atunci şeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici uşor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuţi; alteori nu ţi-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecelea — aceasta mai ales când ieşea fresco din frizăria unde, de când intrase în slujbă, era abonat: trei sfanţi la început, apoi, de la introducerea sistemului nou monetar, patru franci pe lună, pentru: tuns la o lună o dată, frizat la zile mari şi ras de două ori pe săptămână, miercurea şi sâmbăta.

Părul lui nu era nici negru, nici galben, nici castaniu; faţa nici oacheşe, nici bălană, nici smeadă; ochii nici negri, nici verzi, nici căprii. Nu era nici cârn, nici năsos şi urechile le-avea potrivite. Nu era nici mare, nici mic, nici gras, nici slab, nici-nalt, nici bondoc, nici subţire, nici gros. Afară de astea, nu era nici bun, nici rău, nici moale, nici iute, nici deştept, nici prost. Cu un cuvânt o fiinţă nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toţi slujbaşii departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, apoi obişnuia să se îmbrace foarte galant… Gheroc negru la doi butoni; jiletcă de pichet în faţa oului de raţă, cu bumbi de sticlă mată cât o alună turcească, imitaţie foarte reuşită de mărgăritar; sau altă jiletcă de plisă vişinie cu bumbi roşii de mărgean fals; pantaloni de postav subţire gris-perle; pantofi de piele de mănuşe cu funde mari şi cu cataramă, şi capelă-naltă. În toiul verii, o hăinuţă scurtă, fără talie, de dril alb, încheiată într-un bumb; jiletca, pantalonii, pălăria şi ghetele de aceeaşi materie; o statuă de iaurt, coborâră de pe piedestalul ei… şi altele şi altele.

Fiece cravată apoi avea agrafa ei, şi fiecare agrafă conţinea o însemnătate simbolică… O inimă de mărgean străpunsă de o săgeată lucrată în diamanţele arăta că inima lui Leonică era foarte simţitoare la loviturile lui Cupidon; două cheiţe de aur încrucişate însemnau că junele stăpâneşte secretul cu care se deschid inimile; un condei de pană zugrăvit în smalţ pe o condică de aur deschisă spunea clar: sunt registrator etc.

Am cunoscut pentru întâia oară pe Leonică acum câţiva ani, vara, prin recomandarea unui prieten, la cafeneaua Fialcowsky. Încântat de cunoştinţă, noul meu amic îmi dete un plic, pe care scrise cu condeiul de la portofel adresa mea. Era o invitare la nuntă pentru a doua zi. Leonică se afla în dârdora căsătoriei.

Era sâmbătă. A doua zi seara mă gătii cum putui mai bine, şi la ceasurile nouă fără ceva mă aflam la Sărindar. În loc însă de a găsi la biserică masalale şi trăsuri ca la toate nunţile, găsii curtea pustie şi uşa bisericii închisă. Gândii că m-am înşelat în privinţa datei, ceasului sau numelui bisericii. Mă apropiai de un felinar şi citii încă o dată invitaţia: nu mă înşelasem de loc. Ieşeam din curtea Sărindarului fără a şti ce să crez, când mă lovii piept în piept cu… Leonică în original.

— Veniseşi la nunta mea?

— Fireşte.

— Nu se mai face: am stricat. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Peste vreo două luni mă pomenesc cu un plic: era o nouă invitaţie la nuntă, întocmai ca cea dântâi, numai numele domnişcarii era altul. — În ziua nunţii lui Leonică am lipsit din oraş. Întorcâdu-mă a treia zi, îl întâlnesc mergând la cancelarie.

— Mă iartă, frate Leonică; n-am putut să-mi împlinesc datoria prietenească…

— Despre ce?

— N-am putut veni la cununia dumitale. Am fost la ţară. Dar tot mai bine mai târziu decât niciodată: îţi urez viaţă fericită şi moştenitori câţi doreşti.

— Ce cununie? ce viaţă? ce moştenitori? Gândeşti că m-am cununat?

— Am primit invitaţia…

— Da, dar am stricat tot. Nu mă vrea, pace bună! Lac să fie, că broaşte… destule!

Primisem al cincilea bilet de cununie din partea lui. Ştiam acuma bine că „broaşte destule”! Mai au trecut apoi câteva luni, nu-l mai văzusem pe Leonică… Într-o zi, trecând prin Lipscani, mă întâlnesc cu un alai de înmormântare… Douăsprezece fete, îmbrăcate în zăbranic alb cu beteală pe cap, mergeau înainte… Era flăcău… Panglicele coşciugului le ţineau patru impiegaţi de la minister, pe cari-i cunoşteam şi între cari se afla şi prietenul care-mi recomandase odinioară pe Leonică.

Mă apropiai prin înghesuială de dânsul şi-l întrebai cine a murit:

— Leonică, îmi răspunse.

— Dumnezeu să-l ierte! zisei. Adio, Leonică… Lac să fie, că broaşte… destule!.

Unde e spiritul liber al lui Leonică în momentul acesta? în cer, în văzduh. Ce face el acolo? Asta o vom afla în viitoarele noastre comunicări spiritiste.

[Nuvelă pesimistă, 1893. Sursa aici.]